Despre bunătate
În România de azi, bunătatea e o marfă rară. Nu mă gîndesc la filantropia negustorească a celor care nu dau decît pentru a primi ceva în schimb, nici la surîsul bolînd pe care îl oferă lumii martirii de profesie. Nu cer să devenim toţi surori de caritate sau predicatori ai păcii mondiale. Nu bunătatea ca ideologie mă interesează. Ci simpla capacitate de a recunoaşte binele acolo unde el există şi de a face binele ori de cîte ori îţi stă în putinţă. Dar, de fapt, vreau încă şi mai puţin: refuzul de a trăi cu îndîrjirea detectării relelor şi strădania de a nu face răul pe care poţi să-l faci. Pare puţin, dar în contextul autohton, e cvasi-imposibil. Oamenii noştri publici se ocupă de dimineaţa pînă seara cu pescuitul de bube (sau cu inventarea lor), iar dacă pot face cel mai mic rău, se grăbesc să-l facă. Nu lasă nimic pe mîine. Toate "talentele" sînt preţuite mai mult decît bunătatea. De vreme ce bunătatea trece tot mai des drept o specie a prostiei, ziaristul bun e ziaristul arţăgos şi dur, politicianul bun, cel care "înţelege politica", e politicianul combativ, care ştie să-şi joace muşchii, să strîngă maxilarele şi să manevreze, dezlănţuit, dejecţii, televiziunea bună e cea care face rating pe bază de hărţuială şi caft. Managerul descurcăreţ, bărbatul macho, femeia macho ("de carieră"), adolescentul obraznic, şoferul agresiv, şeful cu mînă de fier, şmecherul, băgăreţul, băşcăliosul, toţi par să aibă o unică strategie: să nu fie luaţi de fraieri, adică să nu apară înconjuraţi de nimbul vetust al bunătăţii. Suspensia bunătăţii provoacă, inevitabil, suspensia bucuriei, a altruismului, a solidarităţii benefice. E un viciu care se plăteşte scump: distruge şi învrăjbeşte, anesteziază bunul gust, bunul simţ, buna credinţă. Dacă doi prieteni fac laolaltă o treabă bună, la orizont apare rapid spectrul "găştii", al "reţelei", al complotului elitist. Cîştigă cineva ceva din asta? Nu. Dar rămîne măcar satisfacţia de a lovi şi de a pune răul înaintea binelui. Scrie cineva o carte bună? Trebuie compromis. Construieşte cineva o instituţie? Trebuie demolat. Se publică un autor român în străinătate? Trebuie umblat la dedesubturi jegoase. Totul trebuie pus într-o lumină putridă, totul trebuie redus la motivaţii impure. Trăim într-o ţară în care hărnicia şi creativitatea, stricta determinare de a face ceva bun sînt, din plecare, vinovate. Se găsesc oricînd cohorte de netrebnici care să dea cu piatra. Tot soiul de derbedei paranoici şi sterili capătă brusc, dacă ştiu să înjure pe cine trebuie, mai multă credibilitate decît omul cuminte şi merituos. Nu se mai citeşte. Se fac dosare. Nu se mai fac analize de text. Se colecţionează suspiciuni. Pentru a ieşi din acest carusel al deriziunii, n-ar fi nevoie decît de un minim de competenţă, dar, mai ales, de un minim de bunătate. Bunătatea de a admite, de pildă, că Mircea Cărtărescu nu e chiar o ruşine naţională, că sînt multe de învăţat din cărţile lui Patapievici, că textele lui Liiceanu nu sînt chiar cele mai proaste texte ale culturii româneşti, că a traduce Platon şi Heidegger nu e o treabă de lepădat şi nu e la îndemîna oricui. Asta nu înseamnă că restul scenei este pustiu, nici că altora le e interzisă cursa spre succes, nici că orice comentariu critic la adresa sus-numiţilor e neavenit. Dar ei trebuie, totuşi, citiţi fără parapon, fără judecăţi gata făcute, fără contextul tranzitoriei lor gesticulaţii politice. "Scrieţi, băieţi orice, numai citiţi!" - îmi vine să spun, în maniera lui Heliade-Rădulescu. Nu înlocuiţi judecata prin stigmat şi argumentele prin enunţuri vide. Nu deschideţi cartea spunînd: "Ia să vedem cum să-l aranjăm pe stimabilul!". Ar fi, de asemenea, potrivit ca aceia otrăviţi de umoare neagră şi dispreţuitori de "autorităţi" să producă şi ei cîte ceva, cît de cît, în afara unor mici bîţîieli de presă. Altfel nu ştim cu cine stăm de vorbă. Iar dacă nu pot produce, să încerce măcar exerciţiul discret al bunătăţii. Vor descoperi că e mai rentabil.
