Despre băşcălie, hiperbolă şi înjurătura prezidenţială
Englezii recurg adeseori la un mod de a vorbi care se numeşte understatement. E înclinaţia de a minimaliza împrejurările dramatice prin subevaluare, tehnica de a formula catastrofa în termeni derizorii, situaţi sub nivelul proporţiei ei reale. Sursa acestui comportament e un amestec de bună-creştere, umor şi umoare (flegmatică). Nu te dai în spectacol, nu iei lucrurile în tragic, nu te pierzi cu firea. Cazi de pe punte măturat de furtună şi tot ce accepţi să articulezi e ceva de genul: "Cam bate vîntul, nu-i aşa?". Îţi rupi picioarele şi spui, printre dinţi, că situaţia e "oarecum dezagreabilă". Îţi pierzi toată agoniseala şi comunici celor din jur că împrejurarea e "destul de plicticoasă". Civilizaţia britanică e de negîndit fără acest relativism brav, fără acest dispreţ suveran faţă de orice formă de ostentaţie şi pălăvrăgeală. Există aşa ceva la români? Nu-mi trece prin cap decît replica celebră a comisarului Miclovan, căzut sub gloanţele legionarilor: "Un fleac, m-au ciuruit!". În rest, practicăm mai curînd lamentaţia enormă sau, la cealaltă extremă, băşcălia. Băşcălia nu e din aceeaşi familie cu understatement-ul. Ea nu e atenuare a tragediei, ci evacuare, vag iresponsabilă, a tragicului: simplă deriziune. Understatement-ul e, de regulă, autoreferenţial: e capacitatea de a îndura cu discreţie, de a lua distanţă faţă de tine însuţi. Băşcălia se referă mai curînd la ceilalţi şi e fundamental indiscretă, zgomotoasă, cinică. În formele ei benigne, poate fi amuzantă. Devenită sport naţional, e un simptom de anestezie morală nevindecabilă. E bine să-ţi păstrezi intactă pofta de a rîde, cu condiţia să nu rîzi ca un prost, ca un nebun sau ca un nesimţit. Formulistica dezamorsării vesele e foarte dezvoltată în limba română: expresia ei chintesenţială e caragialescul "a se slăbi!", cu variantele "să nu exagerăm!", "să n-o luăm nici aşa!", "n-o fi dracul chiar atît de negru!", "uşurel, nu te potrivi!", "să nu ne patetizăm!", "s-o lăsăm baltă!", "stai, bre, prea te-ai aprins!", "hai mai bine să bem o bere!". Pe scurt, "a se slăbi!", a nu abuza, dăscălitor, de principii, criterii şi îngrijorări. A nu afişa mereu, moralizator, o faţă de înmormîntare. S-ar zice că aluatul românesc e o combinaţie insolită de stoicism, scepticism şi bună-dispoziţie. Dar nu e chiar aşa. Ne place la fel de mult apocaliptica acută, disperarea de bodegă, ieremiada. Suferim şi vrem să se observe! Strigătul, lacrima, voluptatea catastrofei fac şi ele parte din complicatul nostru portret. Avem şi "a se slăbi!", dar avem şi "criză teribilă, monşer!". Nu ne lăsăm doborîţi de soartă, dar contemplăm sumbru dezastrul recoltei de rapiţă şi simţim că "Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi". Civilizaţiei britanice, noi îi opunem o "civilizaţie" a overstatement-ului. Ziarele şi televiziunile ştiu să scoată ce e mai rău din orice împrejurare. Ca şi cum "situaţiunea" n-ar fi, oricum, foarte gravă, se fac eforturi intense pentru a o agrava. Unele judeţe sînt inundate, care va să zică ţara e sub apă. În unele sate avem gripă aviară, care va să zică pandemia bate la uşă. Avem cultul veştilor proaste şi geniul exagerării. Marele cutremur stă şi el în sala de aşteptare, ca şi seceta sau potopul. Ştim să folosim tuşele groase, ne place să invocăm mirosul de sînge. Savurăm, disecăm şi înteţim conflictele politice. Trăim din ele şi, în fond, ne temem să nu le vedem stingîndu-se. E adevărat, realităţile ne ajută. Scena politică pare organizată anume pentru a da apă la moară gazetăriei de scandal şi de gherilă. Iar comentatorii sînt gata oricînd să bagatelizeze bubele grave şi să monumentalizeze fleacul. Pe acest fundal, nu e de mirare că, proaspăt venit în ţară după o absenţă de două luni, m-am trezit confruntat cu o nelinişte generalizată: trebuia să spun dacă e adevărat că am plecat de la Cotroceni din cauza unei înjurături prezidenţiale. Chiar aşa? Şi cum suna înjurătura? Şi de ce m-a înjurat dl Băsescu? Stupefiat, aflu că totul porneşte de la o declaraţie publică a bunului meu amic, Mircea Dinescu. Evident, Mircea Dinescu e un mare poet, iar pentru marii poeţi hotarul dintre realitate şi ficţiune e fluctuant, dacă nu absent. Apoi, pentru un mare poet, hiperbola e un procedeu artistic mereu la îndemînă. Îl ştiu şi îl ştim pe Mircea. E impetuos, voitor de bine, rău de gură. Inspiraţia l-a îndemnat să trateze un peisaj prozaic cu mijloace expresioniste, să dreagă busuiocul cu un uşor damf de corcoduşi. Aşa sînt artiştii. Mi-e greu să înţeleg însă apetitul feroce cu care s-a năpustit asupra mea opinia autohtonă pentru a degusta "litigiul". Ştiu, o să-i dezamăgesc pe toţi, dar trebuie să declar cu mîna pe inimă că dl Traian Băsescu nu m-a înjurat niciodată. N-am avut onoarea. A existat, la un moment dat, între noi, cam cu o lună înainte să plec, o scenă contondentă, care s-a reglat, la rece, a doua zi. Dar scena cu pricina n-a inclus, în vocabularul ei, zona buruienoasă de care se face atîta caz. Asta e. Amicus Dinescu, sed magis amica veritas. Cît despre motivele reale ale plecării mele de la Cotroceni, rămîne cum am vorbit...
