Democrați sîntem cu toții
O veche anecdotă spune că în Germania, nu mult după ce Hitler ajunsese la putere, un oaspete străin, aflîndu-se la o masă cu mai mulți prieteni germani, i-a întrebat cu delicatețe pe aceștia ce opinii politice au. Spre surprinderea lui, unul s-a declarat pe loc social-democrat, altul conservator, altul catolic, altul comunist, altul sindicalist și așa mai departe. „Bine“, ar fi spus străinul, „dar nazist nu e nimeni?” I s-a răspuns amabil: „O, dar naziști sîntem cu toții!” Schimbînd ce e de schimbat, lucrurile nu stau foarte diferit cu „democrația” în zilele noastre. „Toți sîntem democrați”, chiar dacă unii dintre noi (mă refer la politicieni) sîntem fasciști, alții liberali, alții comuniști, alții conservatori. Spuneți-mi și mie numele unui politician din zilele noastre care să admită că nu e democrat. Imposibil de găsit! Inacceptabil! Și Trump, care era cît pe ce să răstoarne sistemul american, a fost democrat, după spusele sale, dar și contestatarii săi – la fel, pînă la unul. Democrați, în acest sens, sînt toți populiștii din Europa – recent strînși în jurul unei platforme comune, prin care vor să combată federalismul european – de la Matteo Salvini și Marine Le Pen pînă la marele ungur Viktor Orbán și polonezul Jaroslaw Kaczynski. N-are importanță cum administrează unii dintre ei drepturile omului sau libertățile, ei rămîn democrați, mai ceva ca Emmanuel Macron și Angela Merkel, ba chiar ei sînt, precum pretind, adevărații democrați. Dar ce spunem? Putin, otrăvitorul de serviciu din ultimul timp și ultimul țar, nu se declară și el un democrat? Chiar și acolitul lui, Lukașenko, eternul președinte bielorus, e un mare democrat, deși, după ce a suprimat violent demonstrațiile antiguvernamentale, se pare că a început să practice și răpirile de avioane de linie.
Dragnea, la noi, n-a luptat pentru democrație și împotriva „statului paralel” care intenționa s-o distrugă? El cel puțin asta a pretins și, iată, aparent a fost și martirizat, ajungînd la închisoare. Și bineînțeles că toți susținătorii și adversarii lui au fost cel puțin la fel de democrați ca și el. Te și miri că, într-o țară nu prea mare și nici foarte bogată cum e România, încap și au încăput atîția democrați, ale căror voci au fost mereu atît de discordante. Nu degeaba se tot împung unii pe alții – e clar că locul nu-i încape pe toți!
În sfîrșit, să nu-i uităm din listă pe democrații supremi ai lumii noastre: Xi Jinping și Kim Jong-un.
Cine a spus că democrația e „în criză”? Judecînd după entuziasmul cu care pînă și netrebnicii și impostorii (pe lîngă ceilalți) de pe planetă se declară democrați, am spune că niciodată n-a dus-o mai bine și n-a fost mai apreciată.
Ce-ar fi totuși să apară un politician (indiferent dacă la putere sau în opoziție) care să declare ritos: „Din moment ce toți oamenii aceia, precum Trump, Salvini, Erdogan, Putin, Xi etc., sînt democrați, eu unul refuz să mă consider astfel”? Așa-i că ar avea succes? Așa-i că am simți o ușurare cînd cineva ar îndrăzni să rupă consensul universal? Însă, dacă ar avea succes, ar putea să capete susținere politică, să fie ales sau reales. N-ar fi atunci respectivul, care neagă că e democrat, ba a și fost ales în parte din acest motiv, abia el democratul autentic?
Sau, totuși, nu e el. Și atunci, cine mai e democrat?
