De la Brătianu la Dăncilă

Se cunosc vorbele teribile ale conservatorului și germanofilului Petre Carp, după ce a aflat, în 1918, că România „a luat“ atît Transilvania, Banatul și Bucovina de la Austro-Ungaria, cît și Basarabia de la Rusia: „Românii au prea mult noroc, ca să mai aibă nevoie și de politicieni.“ La o sută de ani distanță, dacă reflectăm la aceste vorbe, ne dăm seama că de multe ori am fi avut nevoie de politicieni adevărați și nu i-am avut. În schimb, am avut și ghinioane: România a avut parte de dictatori din belșug – Carol al II-lea, Ion Antonescu, apoi dictatorii comuniști Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Primul a inaugurat cultul personalității în România, iar ultimul l-a adus la culmi neatinse de nici un dictator comunist în afara Coreei de Nord, a Chinei maoiste și a Albaniei. Dintre acești dictatori, doi au murit împușcați, unul – în exil și unul, Dej, în circumstanțe rămase suspecte. România a cunoscut din plin și partide și ideologii totalitare, inovatoare în felul lor: mișcarea legionară, mai întîi, comunismul dinastic și național al lui Ceaușescu. Între ele au existat multe înrudiri, semnalate de destui cercetători. Dar pofta de putere absolută și moravurile totalitare n-au dispărut nici după 1989, nici măcar după intrarea în UE. Dovadă felul în care se guvernează în și de către PSD, urmașul direct al PCR. Cînd Dragnea vrea să schimbe toate legile țării, dacă se poate, numai ca să scape el personal de închisoare, nu putem vorbi de altceva decît de aspirație la dictatură.

Adevărul este că românii (sau cel puțin o parte însemnată a lor) n-au iubit prea mult libertatea după norocul „Marii Uniri“: dovadă democrația șchioapă din interbelic și ușurința cu care Carol al II-lea a pus-o la pămînt. Cît despre comunism, am avut, chiar și după 1965, forma cea mai închisă și mai autocratică dintre toate țările Pactului de la Varșovia (în afara URSS). „Independența“ pe care a căutat-o insistent Ceaușescu a devenit repede dreptul lui exclusiv și al clicii sale de a face orice în și din România, fără „amestec dinafară“, care să limiteze bunul plac al dictatorului. Pedeapsa primită de acesta se pare că nu a servit suficient drept lecție: zilele astea, Liviu Dragnea și clica sa se străduiesc, la rîndul lor, să proclame „suveranitatea“ României față de instituțiile europene, deoarece acestea nu le permit să guverneze după bunul plac și mai ales să distrugă orice urmă de Justiție independentă.

Guvernanții noștri, prea puțin oameni de stat în sensul bun al cuvîntului, au preferat prea des violența și represiunea brutală, în locul unui dialog cu societatea. Nu putem uita asasinatele și violențele dintre legionari și Carol al II-lea, pogromul de la București din timpul rebeliunii legionare, masacrele evreilor de la Iași și apoi de la Odessa, ordonate de Ion Antonescu în căutare de țapi ispășitori. Ce să mai vorbim despre Holocaustul evreilor și romilor în Transnistria, oprit numai după Stalingrad, cînd Antonescu, militar fiind, și-a dat seama că războiul e pierdut și că va veni nota de plată. Despre comunism, în general, se poate spune că e violent, dar varianta românească a excelat prin violență chiar printre celelalte variante surori est-central europene: în anii ’50 cu Canalul și „experimentul“ Pitești, iar în anii care au urmat cu represiunile brutale din Valea Jiului și de la Brașov, pentru a nu mai vorbi despre cazurile individuale. Iar ca reputație teribilă, Securitatea lui Ceaușescu a fost, și ea, dacă nu premianta întîi printre „Securitățile surori și prietene“, atunci premianta a doua, imediat după STASI.

Și, dacă am avut din nou imensul noroc (laolaltă cu alții) să scăpăm de comunism în 1989, n-am reușit să scăpăm de el pașnic, aidoma tuturor celorlalte țări din „lagărul socialist“, ci a fost nevoie de mulți morți – unii înainte de fuga lui Ceaușescu, alții chiar după. Noua elită politică n-a fost în stare nici în continuare să cultive dialogul cu societatea sau cu părți ale ei, așa cum nici elita comunistă (cele două, în mare parte, coincideau fizic) n-a fost, spre deosebire de ceea ce s-a întîmplat în Polonia și Ungaria. De aceea protestele mai serioase sînt sistematic întîmpinate la noi cu o violență excesivă: România a fost țara mineriadelor și este și acum țara în care Jandarmeria lovește civili cu mîinile ridicate sau căzuți la pămînt. De la generație la generație perpetuăm cultura politică a deficitului dialogului real între Putere și Opoziție, și chiar pe acela între diferite aripi ale partidului de guvernămînt. Iar atunci cînd tensiunile social-politice devin insuportabile, deoarece elita politică nu face nimic serios pentru a le diminua, are loc o revoltă mai mare sau mai mică, ce poate deveni și ea anarhică și violentă, dacă nu e chiar instigată să devină astfel, pentru a exista justificarea unei represiuni. De la 1907 încoace se pare că elitele românești, oricît de diferite, n-au înțeles prea bine ce înseamnă a guverna modest și eficient, nu numai în numele poporului, dar și în interesul poporului, și nu al lor propriu.

Există ceva alarmant în cultura politică românească, indiferent că ea s-a exprimat, de-a lungul a o sută de ani, sub dictaturi sau pretinse democrații, și indiferent de formă: un fel de „providențialism“ din partea elitelor, combinat cu dispreț abia mascat la adresa „maselor“. Nu lipsesc nici alte ingrediente negative: complexul de inferioritate față de Europa, transfigurat adesea în naționalism găunos și protocronism ridicol, ipocrizia și clientelismul, ineficiența birocratică și, last but not least, corupția.

Poate că totul stă într-o eroare originară din 1918. Atunci, Transilvania (ca și Bucovina de Nord și Basarabia) a fost absorbită de Vechiul Regat, nu invers. Adică zona cea mai dezvoltată economic și social, cea mai „occidentală“ și mai „europeană“ a fost preluată și guvernată de zona „fanariotă“ și „orientală“, rămasă în urmă economic, social și educațional, dar mai ales sub aspectul culturii politice europene. Inferiorul s-a impus superiorului în administrație și în politică. Chiar și azi se văd diferențele între cele două mari regiuni, în favoarea Transilvaniei și a Banatului. Iar ele nu scad, ci în ultimul timp chiar cresc. Fapt e că sistemul „iacobin“, centralist, dar adesea corupt și ineficient, impus atunci întregii țări de I.I.C. Brătianu, a triumfat pentru o sută de ani, spre marea daună a României. Poate nu întîmplător, de aceea, ceea ce am început cu Brătianu am sfîrșit cu Dăncilă.