De ce nu merge
Lucrurile nu merg. Sau dacă merg, merg greu. Sau se urnesc cu întîrziere. Sau merg aiurea. De ce? De ce sîntem atît de problematici, de lenţi, de inadecvaţi? De ce, cînd ajunge la putere, Opoziţia e la fel de ineficientă ca Puterea cu care se lupta pe vremea cînd era în opoziţie? E poporul neguvernabil? E democraţia inaptă (la noi) să aducă la vîrf competenţe reale? Sîntem singurii specialişti din lume în furatul căciulii proprii? De ce nu merge nici cu Iliescu, nici cu Constantinescu şi, deocamdată, nici cu Băsescu? De ce sîntem mereu victimele unei "moşteniri grele"? Toată lumea îşi pune aceleaşi întrebări, chiar dacă livrează răspunsuri diverse. Unii vorbesc de ghinionul nostru istoric, alţii - de felurite conspiraţii planetare, alţii - de "sistemul ticăloşit", alţii - de Securitate, de lene sau de hoţie. Nu ştim răspunsul adevărat. Şi, de fapt, nici nu-l căutăm în mod autentic. Opoziţia are explicaţii partizan-propagandistice, iar Puterea zice, de regulă, că, dimpotrivă, lucrurile merg. Sau că or să meargă: imediat sau mîine sau cel tîrziu poimîine. Din cînd în cînd, avem - e drept - aerul că "ne descurcăm". Dar în realitate nu facem decît să improvizăm, să cîrpim, să salvăm aparenţele. Lucrurile nu merg. Poate că ar trebui să renunţăm la cercetarea unor cauze fundamentale şi să ne pierdem, astfel, în speculaţii fine. Poate că ar trebui s-o luăm mai de jos, de la detalii şi trivialităţi curente. În ce mă priveşte, cred, de pildă, sincer, că lucrurile ar merge mai bine dacă cetăţeanul român n-ar fi atît de priceput să transforme orice closet public într-un soi de borhot sordid. Sau dacă ar vorbi cu voce mai scăzută în cîrciumi şi pe stradă. Dacă ar da casetofonul mai încet, cînd se plimbă cu el prin pădure sau în limuzină. Lucrurile ar merge mai bine dacă am înjura mai puţin, dacă n-am mai scuipa pe jos, dacă am ceda mai graţios trecerea colegilor de trafic şi pietonilor. Ar fi mai bine şi dacă emisiunile de divertisment de la mai toate televiziunile n-ar semăna a bordel sau dacă, în general, realizatorii TV n-ar fi gata să dea pe post orice dejecţie, de dragul rating -ului. Ar fi mai bine, pentru toată lumea, dacă politicienii, gazetarii şi omul de rînd ar vorbi mai corect româneşte. Dacă n-am abuza de telefoanele mobile, dacă ne-am spăla mai des, dacă am citi mai mult. Lucrurile ar merge mai bine dacă poliţiştii ar înceta să mai fie miliţieni, dacă profesorii şi-ar recăpăta (şi onora) prestigiul, iar elevii şi-ar recupera candoarea. Ar fi cu siguranţă mai bine dacă sfiala ar redeveni o virtute mai preţioasă decît tupeul, dacă am roşi de ruşine mai des decît ne înroşim de furie. Încet-încet, am putea ajunge şi la exigenţe mai înalte şi mai ţintite. Am constata că lucrurile merg prost cîtă vreme un pod surpat nu se repară cum trebuie decît dacă e vizitat des de preşedintele ţării, de prim-ministru, de miniştri şi prefecţi. Că e semn rău dacă vămile nu sînt curăţate (temporar) de infractori, decît dacă tot preşedintele ţării semnalează buba. E semn rău cînd numirile în funcţii înalte se fac pe bază de interese private sau de partid. Ai mereu sentimentul că răsplătirea lui X sau asocierea lui Y sînt, pentru decidenţi, infinit mai importante decît onoarea politică şi decît onoarea naţională. E mai urgent să faci un cadou unui vechi coleg de liceu, decît să te asiguri de buna funcţionare a unui Institut Cultural la Paris, mai urgent să satisfaci o "relaţie", decît să rentabilizezi un minister. Lucrurile ar merge mai bine dacă noii numiţi n-ar reuşi, cu atîta uşurinţă, să stîrnească dorul de cei vechi. Dacă, de pildă, la Radiodifuziunea naţională, n-ar fi fost instalat în scaun cineva în stare să facă din ineptul Şeuleanu o amintire agreabilă. (Noua preşedintă-director general - al cărei nume îmi scapă pentru că nu-l pot lega de nimic - ia decizii de stahanovist confuz şi cere, în numele salariului său care bate spre suta de milioane, suspendarea plăţilor colaboratorilor externi şi, în consecinţă, demolarea emisiunilor culturale.) Ar fi mai bine dacă un ministru al Culturii (repet: al Culturii!) n-ar repeta, încîntat, pe toate canalele de ştiri, că "dictonul" său preferat e "punct ochit - punct lovit", sau dacă alt ministru al Culturii n-ar fi fost auzit declarînd că "Ai noştri tineri la Paris învaţă..." e o dovadă a vechilor relaţii de colaborare între România şi Franţa. Ar fi mai bine dacă s-ar găsi cineva să-i şoptească dlui prim-ministru că nu se spune "problemele care le-am analizat" şi "promisiunile care le-am făcut", fiindcă atunci ar trebui să spunem "mama pe care m-a născut", sau "ideile pe care mi-au venit". O să ziceţi că asta e un moft. Că nu probleme de limbă are Guvernul. Eu zic că are: greşita utilizare a limbii semnalează neglijenţă, defect de comunicare, formaţie lacunară. Revoluţia română a fost şi o revoluţie împotriva unei elocuţii exasperante, cu "pretin", "avengură", "prevéderi" şi puzderie de dezacorduri. Evident, nu am meschinăria să fac paralele răutăcioase: atrag doar atenţia asupra unor insuficienţe de care trebuie să scăpăm, dacă vrem ca lucrurile să meargă. O ultimă melancolie: dovada că lucrurile nu merg e că, în loc să-mi văd de ale mele, mă trezesc, săptămînă de săptămînă, în situaţia de a comenta efemeride. Sînt condamnat - ca toată lumea - la derizoriu. Ceva - cu România şi, probabil, cu mine însumi - nu e în regulă.
