De ce nu-i credem pe ruși nici cînd spun adevărul?
Nu demult, Alina Mungiu-Pippidi a publicat un articol în România Curată, intitulat destul de provocator: „Nu-i credem pe ruși nici cînd spun adevărul”. Teza ei este să nu-i mai provocăm pe ruși – noi, dar și aliații NATO în general. Să le garantăm o zonă neutră și „de influență” – Ucraina, Belarus, Georgia etc., exact așa cum vor ei. Să admitem că cererile lor foarte unilaterale transmise către NATO sînt „un exercițiu de franchețe pe care îl consider binevenit”. Să nu mai provocăm Rusia cu exerciții militare ale NATO în Marea Neagră (ceea ce Rusia a cerut de fapt). Pe scurt, deoarece NATO s-a tot extins spre Est, Rusia are ceva dreptate să fie indignată. De altfel, oricum un război eventual cu Rusia este „dinainte pierdut” – ceea ce, spune dînsa, o știu și șoferii de taxi din București. Pe scurt, autoarea ne invită (pe noi, România, și NATO în general, pare-se) la un apeasement tipic, dacă e să folosim celebrul termen.
Mi se pare inutil de comentat conținutul argumentativ sau registrul stilistic al articolului, scris în maniera inconfundabilă a A.M.-P. (aruncînd preemtiv săgeți otrăvite asupra unor competitori nenumiți). Totuși, merită de luat în serios un moment titlul (și ceea ce rezultă din el). El spune un adevăr de netăgăduit. Da, chiar și atunci cînd rușii au dreptate, sau chiar dacă ar avea dreptate în unele privințe (și, obiectiv vorbind, trebuie să admitem că uneori adevărul este și la ei, fie și parțial), „noi” – „esticii”, americanii, NATO, occidentalii în general – nu-i credem. Într-adevăr, îi suspectăm mereu că urzesc ceva malefic, indiferent ce ar spune și ce ar face. După A.M.-P., e o atitudine eronată. După mine, atitudinea e firească și justificată, chiar dacă uneori, în anumite cazuri, s-ar putea să nu fie rușii singurii vinovați. Suspiciunea de principiu are două motivații rezonabile (ignorate senin de A.M.-P.).
Mai întîi e vorba despre politica imperială rusă, de la Ecaterina a II-a la Putin. Indiferent dacă pretextul a fost ortodoxia, slavofilia, comunismul sau pur și simplu nevoia de securitate, Rusia a încercat mereu să înainteze în Europa de Est, Centrală și de Sud-Est, cît a putut – mai exact cît au permis celelalte mari puteri, care periodic au fost nevoite să facă războaie (războiul Crimeii) sau să amenințe cu război (Germania în 1877 și 1917, SUA după 1948), ca s-o oprească. Mai mult, după cel de-al doilea război mondial, Rusia lui Stalin și chiar Hrușciov, deja stăpînă peste jumătate din Europa, și-a dorit să meargă mai departe, nu fără a-și exporta și regimul, și numai NATO a oprit-o. Agresivitatea Rusiei devenite URSS s-a arătat în 1948-49 (blocada Berlinului), în 1956 (invadarea Ungariei), în 1968 (invadarea Cehoslovaciei), în 1980 (invadarea Afganistanului, care, spre deosebire de mai tîrziu, nu adăpostea pe atunci teroriști); după căderea URSS, Rusia n-a întîrziat prea mult să-și reia agresiunile – Cecenia, Georgia, Crimeea și, acum, amenințarea la adresa Ucrainei și care, probabil, se va concretiza în vreun fel.
Dar poate, va spune cineva, și alte mari puteri (Marea Britanie, Germania, Franța) au dus politici imperiale. De ce să ne supărăm mai mult pe Rusia? Simplu, fiindcă în timp ce celelalte puteri și-au lichidat imperiile coloniale, au renunțat de facto și de drept la colonialism, ba chiar și-au turnat și își toarnă continuu cenușă în cap și își fac autocritica (nu puțini spun că exagerează), nici un guvern rus n-a făcut și nu face ceva similar. Dimpotrivă, Vladimir Putin a declarat de mai multe ori căderea URSS drept „marea catastrofă geopolitică a secolului XX”. Să nu suspectezi atunci că Rusia intenționează să ia înapoi ce a pierdut, manu militari, dacă altfel nu poate?
Celălalt motiv pentru care nu se poate avea încredere de principiu în guvernul rus este caracterul nu numai nedemocratic, dar de-a dreptul fascistoid al statului rus din „era Putin”. Un regim care își asasinează disidenții, unde competitorii politici sînt otrăviți, care înăbușă vocile critice ale jurnaliștilor independenți, care marchează cu semnul infamiei – „agent străin” – ONG-urile independente și critice, precum, recent, celebrul Memorial, un regim unde președintele și-a construit o putere personală enormă și pe viață, unde alegerile sînt o farsă, un asemenea regim opresiv, violent și antidemocratic nu va fi crezut nici dacă, din întîmplare, ar spune o mie de adevăruri. În fond, dacă Rusia vrea să fie crezută, dacă sincer dorește pacea și cooperarea între națiunile „vecinătății apropiate”, de ce nu urmează exemplul postbelic al Germaniei? Să renunțe oficial la orice intenții imperiale, să se democratizeze cu adevărat, să permită vocile critice și o opoziție autentică, după cum a părut un moment posibil în anii ’90. Așa cum, pentru Germania de azi, nazismul e tratat drept o catastrofă și nu prăbușirea lui, tot așa ar trebui să trateze lucrurile și elita rusă: nu surparea URSS e marea catastrofă, ci comunismul care a făcut, poate, peste 20 de milioane de morți numai în URSS și nenumărate suferințe. Cît despre căderea acestuia, petrecută pașnic, ea ar trebui prezentată ca o binecuvîntare pentru Rusia în primul rînd, ca o biruință a libertății asupra opresiunii.
Iar dacă aceasta va deveni cîndva poziția oficială a guvernelor ruse, atunci Alina Mungiu-Pippidi poate fi liniștită: vom tinde să-i credem pe ruși, indiferent de cum ne vor povățui unii sau alții, fie ei „experți la Georgetown sau Harvard” ori chiar numai cu „bunul-simț” al șoferului de taxi.
