De-a stînga-dreapta

Terminologia orientării ideologice a devenit nebuloasă. Vetustă. Şi riscantă. Orice spui, ţi se contabilizează: critici dreapta - eşti bolşevic, critici stînga - eşti fascist. Aşa au ajuns partidele de dreapta să-şi spună "de centru-dreapta", iar cele de stînga - "de centru-stînga". Onorabilitatea se varsă spre centru, ca într-o pîlnie de protecţie. A nu fi "la centru" e a fi extremist. Sînt totuşi de făcut cîteva observaţii de natură să precizeze termenii, chiar dacă realităţile nu vor deveni, prin aceasta, mai puţin inefabile. 1. Nu tot ce e la centru e cu adevărat echidistant. Există o "centralitate" cripto-stîngistă şi una cripto-dreptistă (e interesant că antonimul lui "stîngist" nu are consacrare şi circulaţie: nu se vorbeşte de "dreptişti" ci, direct, de extremişti de dreapta). Nu e clar, întotdeauna, dacă insul de la centru e din specia "nici-nici" sau mai curînd din aceea a lui "şi-şi". "Centrismul" poate fi o precauţie, un camuflaj retoric, o manevră de imagine. El poate fi, de asemenea, pură indiferenţă (indiferenţa, spre deosebire de echidistanţă, nu măsoară distanţele), ambiguitate sau dispariţia chefului de a te mai angaja. Cu alte cuvinte, centrismul nu e necesarmente o opţiune, ci, adesea, efectul unui simplu abandon ideologic, dezabuzare crepusculară. Centrist în sens strict, centrist autentic nu e, în principiu, decît "extremistul de centru"... 2. Nu tot ce respinge simultan stînga şi dreapta este de centru. Anarhistul nu e nici de stînga, nici de dreapta, dar nu se poate spune că e de centru. Să luăm cazul revoltei studenţeşti din Franţa anului '68. Toţi o clasăm, de regulă, mai degrabă în spaţiul extremei-stîngi. Debuturile de la Nanterre, o anumită frazeologie marxizantă, invocarea lui Mao şi a lui Che Guevara ar putea sluji ca argumente justificative. Pe de altă parte, Cohn-Bendit spune apăsat: "Nu sînt nici capitalist, nici comunist!". Studenţii proclamă, de la bun început, decesul societăţii burgheze, dar şi al statelor comuniste "birocratice", încăpute pe mîna puşlamalelor ("crapules") staliniste. Partidul comunist e, pentru acelaşi Cohn-Bendit, "pubela clasei muncitoare", sindicatele - nişte bordeluri. L'Humanité califică mişcările studenţeşti (într-o primă fază, înainte de a decide să le utilizeze manipulatoriu) drept "aventurism politic", Georges Marchais e un opozant tenace al lui Cohn-Bendit. Aragon e tratat de vieille barbe, Breton, Tzara şi Valéry sînt citaţi la fel de mult ca Sartre. ("Jos realismul socialist! Trăiască suprarealismul!") Atmosfera generală e euforică ("Decretăm starea de fericire permanentă!"), paradoxal ecumenică ("Aşteptăm Duhul Sfînt şi pe chinezi!", "Mao = Tao"), provocator brutală ("Violaţi-vă unii pe alţii!", "Nu mai munciţi! Furaţi!"), băşcălioasă ("Sînt marxist de tendinţă Groucho", "Nu fiţi dulci, fiţi săraţi!", "E dureros să te supui şefilor, dar e şi mai idiot să ţi-i alegi!"), anarhistă ("Civism = Fascism", "Nu votaţi! Urinaţi în urne!") etc. În luminile schimbătoare ale acestui caleidoscop e foarte greu să stabileşti dacă "turbaţii" şaizecişioptişti sînt de stînga sau de dreapta. Dar e limpede că nu sînt de centru. 3. Şi stînga şi dreapta construiesc pe o memorie diminuată. Ambele îşi ignoră excesele, ambele îşi subevaluează riscurile. Dreapta, mai ales la noi, are un soi de virilitate juvenilă, fără cearcăne, în care nu e loc şi timp pentru reconsiderări, amendamente, retractări igienice. Istoria ei pare a fi început ieri. În general, "poza" dreptei implică o anumită proastă dispoziţie (care se ia drept sobrietate), un anumit dandysm conservator, un anumit "ştaif", în acelaşi timp radical şi ceremonios. Stînga, la rîndul ei, nu trăieşte memoria decît ca pe o formă de nostalgie. Totul se salvează prin origini (nobile) şi prin "ani de ucenicie" (candizi). Optimistă, altruistă, mobilizatoare, dedicată năpăstuiţilor, stînga valsează tandru, după ce a mărşăluit neîndurător. (În zbuciumata ei istorie, stînga seamănă niţel cu Sartre, despre care nu mai ştiu cine spunea că e un sedentar căruia îi place violenţa.) Da, au fost şi unele greşeli, da, au fost şi ceva victime, dar portretul "mişcării" rămîne pur şi inviolabil. Dreapta cultivă individul, eul, stînga cultivă colectivitatea, masele, Omul. Dreapta e acră şi astringentă, stînga e generoasă, volubilă, umedă. "Noi, cei de stînga" - iată o formă de complicitate care nu se uită. Cicatricile şi coşmarul devin mai curînd literatură decît conştiinţă vinovată. Dreapta ancorează în principialitate atemporală, stînga preferă istorismul idealizant. Ce să alegi? Poate că soluţia ar fi să adoptăm drept model ordinea organică, în care totul e judicios distribuit, aşa încît şi stînga şi dreapta au o egală legitimitate şi funcţionalitate. Sau ordinea mistică, în care stînga şi dreapta Domnului lucrează distinct, dar conjugat, asemenea rigorii şi iubirii Lui. Poate că omul politic perfect ar trebui să aibă capul de dreapta şi inima de stînga. Oricum, în România de azi, tipul acesta de dilemă e inactual. N-avem timp de fineţuri, nu căutăm consecvenţe prosteşti. Iar partidele noastre politice nu se irosesc în laborioase tatonări identitare: problema e cu cine ne aliem în ţară şi în străinătate. Problema e să refacem la timp, în prezenţa Preşedinţiei şi a întregului Guvern, podul de la Mărăcineni.