Cuvîntul magic

S-a deschis cutia Pandorei. Ceea ce trebuia să se întîmple imediat după decembrie ’89 se întîmplă acum, în împrejurări tulburi. În primul rînd, e tîrziu. Vinovaţii au avut timp să se aşeze, să facă avere şi carieră, să se integreze în "normalitatea" zilnică, să-şi spele păcatele sau să le facă uitate. Ei înşişi par să fi uitat, uneori, de penumbrele biografiei proprii. Trecutul e un vis urît, din ce în ce mai palid. În al doilea rînd, instituţia căreia îi revine misiunea deconspirării (CNSAS) are o autoritate şubredă, e înecată în cantitate, instabilă etic şi politic, incapabilă să obţină, în colegiul ei, o balanţă credibilă a voturilor. În al treilea rînd, motivaţiile care au declanşat procesul desecretizării arhivelor sînt confuze: plutesc primejdios între arbitrar şi impur. Criteriile sînt aproximative, legea e lacunară sau echivocă (începînd cu sintagma "poliţie politică", de natură să încurajeze interpretări baroce şi dezincriminări sfruntate). "Mai bine mai tîrziu decît niciodată!" - spun optimiştii. În ce mă priveşte, cred că e mai bine ca lucrurile să se întîmple la timp. Altfel, "pagubele colaterale" riscă să compromită totul. E ca o masă prea abundentă după o perioadă de post sever. Faci indigestie. Sfîrşeşti în intoxicaţie, greaţă şi încurcătură de maţe. Limbajul care exprimă şi însoţeşte "dosariada" s-a polarizat: de o parte, avem mari discursuri de înfierare, de cealaltă, mari discursuri autojustificative. Unii arată cu degetul, ceilalţi se spală pe mîini. Unii judecă, ceilalţi se dezvinovăţesc. Printre cei care judecă - asta face parte din ironia dîmboviţeană a momentului - se află destui care ar avea nevoie urgentă de spălături. Am văzut, la un post de televiziune, un personaj greu de clasat, care o veştejea nemilos pe Mona Muscă, ştiind bine că are în servietă o bombă cu ceas, adică o porcărie faţă de care tribulaţiile împricinatei sînt un joc de copii. Ieşirea la rampă a insului mi s-a părut - dată fiind dejecţia pe care o duce în cîrcă - un act aproape eroic. În zarva creată de dezvăluirile ultimei săptămîni, a lipsit cu totul un cuvînt, care ar fi putut schimba, miraculos, întregul peisaj. Un cuvînt care nu face parte nici din vocabularul judecăţii, nici din acela al dezvinovăţirii. Un cuvînt care stă dincolo de etică şi de jurisprudenţă, dincolo de purismul demagogic şi de autojustificarea patetică: cuvîntul regret. În limbajul oamenilor religioşi, i se spune căinţă şi pocăinţă. Dar şi versiuni "laice" de tipul "părerii de rău" sau al "mustrării de conştiinţă" ar fi la fel de onorabile şi la fel de binevenite. Am ascultat, pe vremea cînd eram membru în Colegiul CNSAS, nenumărate depoziţii ale unor informatori de toate calibrele. Nu-mi amintesc de nici unul care să-şi fi regretat, cu adevărat, fapta. Toţi aveau explicaţii, toţi invocau contexte, împrejurări speciale, circumstanţe familiale nefericite, toţi vorbeau de vremuri, de soartă, de naivitate, de nenoroc. Şi poate că toţi erau, pînă la un punct, îndreptăţiţi să se disculpe. Aveam, am şi acum, mari dificultăţi să dau cu piatra, să gesticulez răstit, să mă substitui tribunalelor şi lui Dumnezeu. Eram gata să iert (deşi nu voiam să-mi arog, neapărat, acest oficiu) şi să înţeleg. Ceea ce îmi lipsea era, totuşi, cuvîntul magic care să exprime regretul, adumbrirea sufletului, împunsătura conştiinţei. Incapacitatea de a te căi e, în genere, mai gravă decît păcatul însuşi. Şi dacă am de făcut un reproş doamnei Mona Muscă şi celor ca ea, el nu se leagă atît de episodul unei probabile colaborări cu Securitatea, cît de vanitatea prostească şi necreştinească de a pleda "nevinovat" pe toate tonurile cu putinţă. Abia în ceasul al 13-lea, Mona Muscă a consimţit să pronunţe cuvîntul salvator: a mărturisit că regretă. Mai toţi politicienii noştri declară, de cîte ori au ocazia, un ataşament creştin de uz electoral. I-aş invita să-şi ia, măcar o dată, vorbele în serios, să dea cu nasul, discret, prin teologia căinţei şi să se convingă, astfel, cît de "productivă" e părerea de rău sinceră şi mărturisită. Ea deschide, spune Ioan Scărarul, către o a doua viaţă. E o probă de "bărbăţie a inimii", şi un prim pas spre reaprinderea speranţei. Prin căinţă, spun textele, vinovatul devine un "vinovat nevinovat". Dimpotrivă, fără un minim de întristare dinaintea netrebniciei proprii, fără exerciţiul "osîndei de sine", sufletul se pietrifică şi se destramă. Infecţia devine cronică, autoamăgirea şi amăgirea celorlalţi - un fel de a fi. Cuvîntul grecesc pentru "căinţă" e metanoia. El implică o întoarcere a minţii împotriva propriilor ei reflexe, o re-situare a gîndului faţă de el însuşi. Căinţa pune între cel care a greşit şi greşeala lui o salutară distanţă, o perspectivă nouă, o şansă de reevaluare. Absenţa ei echivalează cu o dizgraţioasă neîngrijire sufletească, altfel spus, cu o formă de nesimţire. Odată recuperat, vocabularul regretului va schimba integral culoarea dezbaterilor noastre. În locul binomului "judecată-dezvinovăţire", vom vedea conturîndu-se binomul "căinţă-iertare". Iar pe fondul unei decente căinţe comunitare, vom recăpăta, poate, energia şi îndreptăţirea unei relansări adevărate. Din păcate, în proiectul acestei relansări, specia "Mona Muscă", posedată de patima impenitenţei, nu-şi va găsi decît foarte greu locul.