Campania electorală face parte în asemenea măsură din metabolismul democraţiei, încît nimeni, la noi şi aiurea, nu mai stă să reflecteze în chip genuin asupra procedurilor ei. Ca toate lucrurile devenite obişnuinţă, alegerile nu se mai percep în spectaculoasa lor stranietate. Dar să ne gîndim puţin. Din patru în patru ani, sîntem invitaţi să ne alegem liber conducătorii. Nu conducători de paradă, nu simple portrete de aparat, ci administratori eficienţi care să rezolve nerezolvabilul, să ţină în funcţiune mecanismele vitale ale ţării. Care ar trebui să fie criteriile noastre? Cum alegem un bun instalator, un profesor bun sau un bun medic? De regulă, întrebăm în dreapta şi în stînga, ne interesăm de isprăvile lor profesionale, de renume, de calitatea lor meşteşugărească. Nu ţinem cont nici de înfăţişare, nici de oratorie, nici de interese exterioare propriului nostru interes. Există, evident, meseriaşi care îşi fac reclamă cu mai multă sau mai puţină abilitate, dar nici unul nu se poate întreţine pe termen lung, dacă nu-şi confirmă, de fiecare dată, dexterităţile. Ceea ce decide e, în ultimă instanţă, competenţa, clientela satisfăcută, succesul de piaţă. Dar cum procedăm cînd e vorba să alegem elita administraţiei naţionale? Nu procedăm în nici un fel. Nu întreprindem investigaţii responsabile, nu comparăm grade de pricepere, nu cerem scrisori de recomandare. Ne uităm, pur şi simplu, la televizor, citim ziarele şi căscăm gura pe stradă dinaintea afişelor electorale. Candidaţii, la rîndul lor, se străduiesc să ne devină simpatici. Ei etalează, carnavalesc, o veselie inexplicabilă, cu muzici mobilizatoare, sloganuri victorioase, aplauze, baloane, jocuri de artificii şi bancuri despre adversar. Un soi de chermeză nevrotică se desfăşoară tot mai abitir dinaintea privirilor noastre manipulate. Se fac promisiuni impudice, se rîde viril, se gesticulează cu antren, se face risipă de bună-dispoziţie şi de "simplitate" populară. Toţi surîd viitorului imediat cu o încredere pionierească, toţi par să se distreze copios, ca şi cînd ar fi invitaţi la o nuntă. Atmosfera generală e sprinţară, cînd nu alunecă spre patos misionar şi îngrijorare apocaliptică. Scena geme de soluţii, de atitudini exemplare, de cuvinte mari. Lucrurile nu reuşesc, totuşi, să treacă pragul unei mondenităţi de mîna a doua, cu miză mică. Ai zice că în joc e o medalie de oină. Naţiunea e invitată la o întrecere tovărăşească, într-o ambianţă care aminteşte cînd joia tineretului, cînd cheful cu lăutari. Oferta combatanţilor n-are nici o legătură cu nevoile clientului. E ca şi cum cauţi un tîmplar şi ţi se aduce o balerină. Vrei o bucătăreasă şi ţi se recomandă un acordeonist. Nu se înţelege de ce vînătorii de funcţii publice vor să cucerească în stilul vedetelor de cabaret şi nici de ce electoratul îşi formulează preferinţele în acelaşi registru. Votul merge către candidatul mai bine tuns, mai bun de gură, mai băşcălios, mai iubitor de fotbal, mai sigur de sine. Contează şi cum îi arată nevasta, cum îi cad hainele, cum stă cu dinţii, cum le-o zice duşmanilor, cum îşi face cruce la liturghiile televizate şi cum dansează prin provincie hora unirii. Problema e că ceea ce se caută nu e nici un show-master, nici un prezentator de modă, nici un partener de petrecere, un june prim, sau un comic vestit al ecranului. Se caută un om serios, cu talent managerial, cu ingeniozitate financiară, cu îndemînări precise: cineva care să ştie cum e cu asfaltarea străzilor, cu impozitele, cu balanţa comercială, cu legislaţia muncii şi cu drepturile omului. Un "tehnician" riguros, un salahor tenace, care preferă să fie antipatic decît să mintă profitabil. Dar dacă asta se caută, ce e cu acest zgomotos spectacol de divertisment? Ce e cu zbînţuiala asta de iarmaroc? Cu ce ne putem alege, de vreme ce avem de a face cu o galerie de petrecăreţi veleitari şi lacomi? Cu vreun ginerică de cartier şi cu jubilaţia, de mult jinduită, a vieţii în democraţie...