Cum devine omul legendă

Băiet fiind, îmi plăceau western-urile. După ce vedeam cîte unul, plecam din sala de cinema băţos, cu mîinile depărtate de corp, gata să scot pistolul. Aşa am început să mă simt şi după ce o mînă de membri devotaţi ai clubului "Ziua" s-au decis să-mi facă un portret de complotist KGB, aflat, împreună cu domnii Iliescu şi Măgureanu, la temelia Revoluţiei din decembrie. Rezultă că m-am întîlnit cu ei la Tescani "sub protecţia Miliţiei"(!) şi am organizat o lovitură de stat. Cu acelaşi prilej, am negociat şi postul de ministru al Culturii din Guvernul postdecembrist. (Mă gîndesc acum că, la asemenea merite, aş fi putut fi mai pretenţios.) Ei bine, conştient de rolul meu istoric, am început să mă mişc altfel printre semenii mei. Mă uit în jur şi îmi şoptesc în barbă: "Oameni v-am făcut! Dacă nu complotam pe faţă, la Tescani, în ziua de 23 august 1989, nu eraţi nici în NATO, nici în UE, nici pe axa Washington-Londra. N-aţi fi revenit la orînduirea capitalistă, n-aţi fi făcut concedii la Viena sau campanii de muncă în Spania. Şi - vorba lui Ioan Groşan - nici dl Portocală n-ar fi ajuns director la Institutul Cultural Român de la Paris, fără să aibă nici un merit cultural". Pe scurt, am toate datele pentru a deveni legendă. Legendelor li se atribuie, pînă la urmă, şi isprăvi inventate, misterioase, miraculoase. E cazul meu. Pot pentru ca să spun că sînt mîndru de trecutul meu recent, de modesta contribuţie pe care am avut-o la propăşirea naţională, chiar dacă am făcut-o - frate cu dracul - recurgînd la utilajele sofisticate ale serviciilor secrete sovietice. Întrucît, istovit de stresul conjuraţiei, am început să am goluri de memorie, m-am întrebat, fireşte, de unde ştiu amicii mei atîtea detalii despre un fapt pe care eu personal nu mi-l mai amintesc. Dl Portocală zice că de la Radu G. Ţeposu şi de la un "apropiat" al lui Virgil Măgureanu. Păcat! Radu G. Ţeposu e mort (care va să zică poate fi invocat fără riscuri), iar apropiaţii dlui Măgureanu, protejaţi, oricum, de anonimitate, nu sînt - nici măcar în opinia dlui Portocală - monumente de credibilitate. Tot de la "foşti agenţi ai serviciilor secrete" pare să fi aflat despre mine şi dl Stoenescu, care însă îl invocă drept sursă pe dl Portocală. Cerc vicios! Pe scenă mai apare şi dl senator Eugen Mihăescu, care ştie chestia cu complotul chiar de la Ion Iliescu (Dumnezeu nu bate cu bîta: dl Portocală, adversar sîngeros şi notoriu al Securităţii şi al lui Iliescu, îşi construieşte ipotezele de "cercetare" pe mărturiile lor!). În sfîrşit, deus ex machina, intră glumeţ în horă şi dl Tudor Octavian, ca "martor ocular". Dl Octavian e mai precaut: "Era Ion Iliescu acolo?" - întreabă un gazetar. "Eu aşa îmi amintesc..." "Poate că eu am văzut greşit - dar soţia..." "Ştiţi cum e cu memoria asta...(...). Aşa se întîmplă cu memoria - totul devine legendă şi divagaţie..." Soţia e mai fermă: "Puiu - exclamă ea, privind revoluţia la televizor -, dar ăştia nu erau la Tescani?" Care ăştia? Caramitru? Sergiu Nicolaescu? Dinescu? Lupoi? Gelu Voican? Militaru? Eu, de pildă, complotist principal, n-am putut fi văzut la televizor. Curios e că dl Octavian pretinde a fi recunoscut, la Tescani, pe Virgil Măgureanu. Dar cine ştia, pe vremea aceea, cum arată dl Măgureanu? Iar admiţînd că, la un moment dat, cînd eram la Tescani, ar fi trecut pe-acolo, cu alai, ca orice complotist, Ion Iliescu, de unde rezultă că ne-am întîlnit şi că am pus ţara la cale? Iată, dl Octavian era şi el acolo şi e nevinovat. Sau făcea parte din complot? Regret sincer că episodul tescănean, invocat cu atîta sîrg de oameni care mă îndrăgesc, nu a existat. Aş fi meritat, pentru el, o decoraţie şi stima publică. E drept că stau şi eu prost cu memoria, ca şi dl Octavian. Dar cîte ceva tot îmi amintesc. Îmi amintesc, de pildă, (sau mă înşel?) cum, după afacerea meditaţiei transcendentale, dl Octavian, pe atunci mîna dreaptă a lui Adrian Păunescu la Flacăra, îmi telefona acasă, în puterea nopţii, insistînd să scriu un articol care să mă salveze. "Două cuvinte să nu lipsească - îmi spunea salvatorul: Nicolae Ceauşescu!". Iar cînd îi explicam că nu sînt în stare, îmi spunea răstit: "Vorbeşti aiurea! Înţelege! Aici e poker mare!". Cred, de asemenea, că îmi amintesc articole ale lui Tudor Octavian, în care el făcea nestingherit, din proprie plăcere, ceea ce îmi cerea să fac şi eu "pentru a mă salva". Comisii pentru aflarea adevărului despre Revoluţie au organizat, rînd pe rînd, şi puterea, şi opoziţia. Şi "ai lor", şi "ai noştri". E curios că nici unii, nici alţii nu m-au convocat pentru a da socoteală de machiavelismele mele moldave. Numai dl Portocală pare să ştie cum stau lucrurile. Şi anume chiar de la sursele pe care le incriminează ca perfide şi aservite sovietelor. Nu e o probă de inteligenţă. Dar ar putea fi o probă de onoare să admită că, de fapt, a transformat o şubredă ipoteză privată în document istoric. Numele pe care îl poartă, numele unui martir al puşcăriilor comuniste, l-ar obliga la ceva mai mult decît la mici şi răsuflate accese de delir. I s-ar putea cere, poate, şi un plus de discernămînt în alegerea publicaţiilor pentru care scrie. Să faci pe moralistul riguros în paginile unei gazete al cărei director e Roşca Stănescu şi al cărei mentor e Bălăceanu-Stolnici e de un gust mai mult decît îndoielnic.