Cum am ajuns ministru – Memorialistică (1)

Încet-încet, vine momentul amintirilor, al recuperării documentare, al mărturiei, al autoevaluării, pe scurt, al „memorialisticii“. Nu știi cît timp mai ai, iar în jur proliferează evenimentele comemorative, studiile istorice, exercițiul retrospectiv al cîte unui fost „jucător“, sau martor, sau „analist obiectiv“. N-ai dreptul să taci, să te dai deoparte, fără să livrezi propria ta confesiune cu privire la împrejurări la care, dintr-un motiv sau altul, ai participat nemijlocit. Evident, „povestea“ ta nu poate fi decît subiectivă, oricîtă onestitate, oricît scrupul istoric ar implica ceea ce spui. Poți greși, poți uita, poți reconstitui „convenabil“ ceea ce ai trăit. Dar asta nu e o scuză ca să nu te pronunți. Rămîne de datoria istoriei viitoare, a cercetătorilor nepărtinitori, să reconstituie ce se poate reconstitui din adevărul propriu-zis al faptelor. Dar nu poți să nu te simți vinovat dacă nu pui pe masă „materia primă“ de care dispui. Voi relata, deci, din cînd în cînd, întîmplări de care îmi amintesc din viața mea publică de dinainte și de după 1989. Îmi spun că ele pot fi utile cititorului curios să înțeleagă vremurile și oamenii ultimelor decenii. De judecat, va judeca singur, în funcție de motivațiile sale personale, de opțiunile și idiosincrasiile sale, de capacitățile sale hermeneutice. Dar are, în orice caz, nevoie și de „materialul clientului“…

Sînt stimulat să reconstitui fragmente din biografia mea și de o sumedenie de versiuni mai mult sau mai puțin delirante, lansate pe piață de „specialiști“ în teoria conspirației sau, pur și simplu, de spirite resentimentare, de inși care reușesc să te deteste, deși nu le-ai făcut nimic sau pe care, de multe ori, nici nu-i cunoști. Voi menționa, așadar, în treacăt, și unele pagini de publicistică suprarealistă, legate de împrejurările pe care le relatez.

Azi, voi povesti cum am ajuns, în decembrie 1989, ministrul Culturii. Mai întîi variantele suprarealiste: 1) Am făcut parte dintr-un complot pre-revoluționar! Cînd eram în „așa-zisul“ exil de la Tescani, am fost vizitat acolo, spune cineva, de Ion Iliescu și de Virgil Măgureanu, cu care am „definitivat“ scenariul revoluției. În realitate, Ion Iliescu n-a pus niciodată piciorul la Tescani, iar despre Virgil Măgureanu nu știam, în 1989, nimic. Cu atît mai puțin cum arată. (Dar uite că „martorul“ complotului îl cunoștea încă de-atunci, de vreme ce l-a recunoscut!) Pe de altă parte, regret sincer că teoria cu complotul nu ține. Aș fi fost mîndru să fac parte din înaltele creiere ale schimbării de regim. Dar n-a fost să fie! 2) Imediat după „evenimente“ l-am lingușit pe Petre Roman, l-am rugat onctuos să mă facă ministru. Adevărul este că habar n-aveam cine e Petre Roman pînă în ziua în care am fost convocat la o întrunire în clădirea Ministerului de Externe de atunci (azi, clădirea Guvernului). Lucrurile s-au petrecut astfel: eram la Uniunea Artiștilor Plastici (din care făceam parte, în secția de critică de artă), pentru o ședință de reevaluare instituțională, în urma schimbărilor politice. Un bun prieten, pictorul Florin Ciubotaru, a intrat în cameră și mi-a spus că sînt căutat de reprezentanții Frontului. Trebuia să iau parte la o consfătuire a noilor conducători cu reprezentanți ai societății civile. M-am dus și am dat peste o mulțime de figuri cunoscute, convocate, toate, pentru dezbatere: de la Doina Cornea la László Tökés, de la Mircea Dinescu la Ana Blandiana, de la Sergiu Nicolaescu la Silviu Brucan, de la Mariana Celac la Gabriel Andreescu etc. (nu țin minte toată lista). Ședința (sfîrșit de decembrie) era condusă de Ion Iliescu și Petre Roman. În ceea ce mă privește, nu mă socoteam – și nu m-am socotit niciodată – un „disident“ radical. M-am gîndit că fusesem chemat la propunerea lui Dinescu. Altcineva mi-a spus că doamna Cornea ar fi întrebat de mine, observînd ca nu sînt de față. Măgulitor, dacă așa o fi fost! La un moment dat, a apărut ideea că ar trebui schițată o listă „post-revoluționară“ a guvernului. Se așteptau propuneri. Mircea Dinescu s-a ridicat și a spus, cu aplombul cunoscut: „La Cultură e simplu. Îl propun pe Pleșu“. N-au existat obiecții. Unii nu știau probabil nimic despre mine (mă întreb dacă aveam un portret bine conturat chiar pentru dl Roman), altora – oamenilor politici – nu le păsa prea mult de un minister mai curînd ornamental. „Cunoscătorii“ aveau cu siguranță ochii ațintiți pe Interne, Finanțe, Apărare, Justiție… Fapt e că propunerea lui Dinescu a fost preluată fără comentarii. Petre Roman a avut, la rîndul lui, o idee pentru Învățămînt: dl Gheorghe Ștefan. Nici el nu era o figură prea cunoscută (ulterior a ajuns, totuși, ministru și s-a dovedit o foarte bună alegere), așa că m-am trezit intervenind: „L‑aș propune pe dl Mihai Șora“. Îl știam din lecturi și din felurite întîlniri literare și știam și de episodul consilieratului său pe lîngă Mircea Malița, tot la Învățămînt. La auzul numelui său, s-a auzit o voce, din jurul mesei: „Susțin această propunere!“. Era vocea lui Silviu Brucan. Propunerea a fost acceptată. De restul nu-mi mai aduc aminte. Ba da. A luat cuvîntul, la un moment dat, Sergiu Nicolaescu și s-a propus singur ministru al Armatei. Dinescu i-a tăiat-o prompt: „Hai, bre, ce-o să zică lumea?! Că avem armată de film, de figurație? Să fim serioși!“. Ana Blandiana și-a manifestat și ea dezacordul. Propunerea a fost respinsă, Nicolaescu s-a îmbufnat, dar mai apoi i s-a acordat o compensație: să răspundă de armată la nivel politic, din structura CFSN.

Inutil să spun că propunerea lui Dinescu m-a luat prin surprindere. Era ultimul lucru care mi-ar fi trecut prin cap. Psihologic și contextual, am acceptat cu sentimentul că a refuza o răspundere publică într-un moment de răscruce seamănă a dezerțiune. Nu regret nici azi, dacă mă gîndesc la cîteva isprăvi onorabile ale mandatului meu, încheiat după numai doi ani, prin înlocuirea Guvernului Roman cu Guvernul Stolojan. (Eu însă cerusem deja să plec prin demisie înainte de înlocuirea cu pricina.) Alte detalii – data viitoare.