Crizele fertile ale Europei
Am participat, în prima jumătate a anului 1998, la o ședință a Consiliului Uniunii Europene. Președinția Consiliului era asigurată, în acel moment, de Marea Britanie, respectiv de ministrul de Externe al Regatului Unit, dl Robin Cook. Ceilalți participanți erau, la rîndul lor, miniștri de Externe ai țărilor europene, fie membre UE, fie încă în curs de aderare. În plen, cu excepția lui Bronislaw Geremek, toți au vorbit englezește. Eu însumi, pe atunci ministru de Externe al României, am socotit politicos să vorbesc în limba celui care prezida ședința, dl Cook. Într-o pauză, omologul meu francez, dl Hubert Védrine, m-a luat deoparte și mi s-a adresat amabil, dar destul de contrariat: „Știam că România e o țară francofonă. Cum se face că ați ales să vorbiți englezește?“ Fapt e că, în urma acestei frugale conversații, la dejunul de lucru care a urmat, mi-am „livrat“ contribuția în franceză. România se străduia, în acea perioadă, să devină membru al Uniunii Europene și voia să se arate cooperantă cu toți viitorii ei, eventuali, parteneri. După dejunul de lucru, m-a abordat însă dl Robin Cook. „Dimineață ați vorbit englezește. Cum se face că, brusc, ați trecut pe franceză?“ A fost primul „atac“ de perplexitate de-a lungul parcursului dificil, dar pasionant către „integrarea“ europeană a țării mele. Carevasăzică – mi am spus –, „uniunea“ europeană nu e acea „casă comună“ trandafirie despre care se vorbea la diverse întruniri festive. Nu era o pură administrație luminată. Sau o paradă triumfală de idealuri mărețe. Era o ființă vie, cu umori, gelozii, orgolii, bune și proaste dispoziții, crize, febrilități, nevroze. În paranteză fie spus, perplexitatea de-atunci a căpătat, după Brexit, o dimensiune nouă. Mă întreb, de pildă, care va fi „lingua franca“ a Uniunii după ce Anglia a ieșit din joc? Vom păstra engleza, cu un fel de melancolie comemorativă, sau vom asista la o luptă pentru „supremație“ între franceză și germană, cu posibile iritări politice din partea țărilor mediteraneene?
Angajați, cum eram, în răsăritul Europei, în cursa pentru reinserția noastră în comunitatea europeană, nu realizam, sau uitam să recapitulăm, tensiunile vechi și statornice ale istoriei continentale, policromia ei constitutivă. Europa are o îndelungată tradiție a autosegregării, a multidimensionalității, a dezbaterilor identitare mergînd pînă la conflict intern. Primul eșec al „casei noastre comune“ a fost fracturarea Imperiului Roman într-o secțiune apuseană și una răsăriteană. Roma s-a rupt de Bizanț, catolicismul de ortodoxie, protestantismul de catolicism, Imperiul de Papalitate, Estul de Vest, Nordul de Sud, germanitatea de latinitate, comunismul de capitalism, Anglia de restul continentului. Spectrul diviziunii e ceea ce Jacques Dewitte numea (admirativ!) „excepția europeană“. Percepem cu ușurință diferențele care ne compun identitatea, ne putem lua, oricînd, distanță față de noi înșine. Noi am inventat și colonialismul, și anticolonialismul, noi am inventat și europocentrismul și relativizarea europenismului. Am trăit, așadar, din crize și rupturi, ne-am găsit iarăși și iarăși „definiția“, asumînd bogăția clivajelor care ne-au modelat.
(…) Desigur, nu vrem să înlocuim triumfalismul unei „case comune“ etern pacificate cu triumfalismul incoerenței fertile, al crizei înțelese ca mod de viață, „singurul“ mod de viață cu adevărat „realist“, subtil, profitabil. Da, Uniunea Europeană are, cum spune undeva Ivan Krastev, „fragilitatea tuturor alcătuirilor politice“. Da, Jacques Delors avea dreptate să se teamă că am putea deveni, în eforturile noastre de construcție comunitară, un fel de „OPN“: „un obiect politic neidentificat“. Da, putem spune, cu Tony Judt, că „Europa e mai mult decît o noțiune geografică, dar mai puțin decît un răspuns“. Da, Hans Magnus Enzensberger avea, încă de la sfîrșitul anilor ’80, temeri legate de evoluția „postdemocratică“ a „blîndului monstru de la Bruxelles“. Știm, ne confruntăm cu fisuri acute ale democrației, ale capitalismului, ale mondializării. Naționalismele au devenit nu doar „vestigii“ fudule ale provinciei europene, ci arme electorale de succes în marile țări ale „centrului“ ei. (Robert Menase dixit). Avem pe cap dosarul „Brexit“, dosarul turc, dosarul refugiaților, al terorismului, al Crimeei, al sincopelor financiare etc. Dar soluția nu e nici panica destructurantă, nici demagogia roz a unui „viitor luminos“. Orice confruntare are, dincolo de nebuloasa ei, o binevenită dimensiune de reevaluare, recalibrare și relansare. Iar Europa e foarte bine antrenată, de cînd există, pentru a-și supraviețui, pentru a-și integra fracturile, pentru a-și transforma cicatricile în semne ale vitalității. În definitiv, nu vrem să adormim în falsul confort al unui definitivat utopic. Și nici să riscăm entropia unei ordini „de lemn“. La avantajele (și farmecul?) unei seminale dezordini se gîndea, probabil, Michael Portillo, ministrul britanic al Apărării între 1995 şi 1997: „…Prefer, sincer, o Europă mai puțin ordonată (untidy). Și sper că dincolo de avantajele oferite noilor democrații, lărgirea Uninii va crea o Europă mai puțin ordonată“. Dacă nu mă înșel, sîntem foarte aproape de acest „obiectiv“…
(fragment din conferința „Anti-european Traditions of Europe“, ținută la Viena săptămîna trecută, pe 9 iunie, la Institut für die Wissenschaften vom Menschen)
