Criză teribilă, monşer...
N-am informațiile și perspicacitatea necesare ca să judec „obiectiv“ performanța de ansamblu și de detaliu a unui guvern. Nu sînt înclinat să cred că există guverne compact infernale și altele compact paradiziace. În orice echipă rea sînt și portrete prizabile, după cum în orice echipă bună sînt și uscături… Dacă m-am hotărît să scriu acest text, nu e pentru că vreau să albesc euforic guvernul de-acum, să-l absolv de orice derapaj sau eșec, să-l tămîiez omagial, urmărind cine știe ce interese obscure. Constat însă că sînt ciudat de multe voci, de toate culorile, pornite să trateze Guvernul Cioloș în tehnica „picturii negre“. „O catastrofă!“, „Genocid curat!“, „Tehnocrații lu’ pește!“, „Toate guvernele de pînă acum au fost mai bune!“ Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că instinctul meu, capacitatea mea de a evalua figurile publice pe care le văd zi de zi „la lucru“ sînt într-o gravă derivă. Risc, totuși, să-mi spun părerea.
Continui să cred că Dacian Cioloș e un tip de politician de care n-am prea avut parte pînă acum și de care avem nevoie. Sobru, dar fără ștaif, discret, dar nu palid, ferm, dar fără autoritarisme cazone. Decent, măsurat la vorbă, fără evaziuni șmechere, fără grimase de gașcă, fără retorsiuni triviale, fără circ. Nu ne place. Nouă ne plac „băieții de băieți“, jocurile de gleznă, bășcălia, capetele-n gură, retorica dușmănoasă. Pe dl Cioloș l-am întîlnit față către față doar în două împrejurări. Impresia mea inițială a fost, de fiecare dată, confirmată. Întîmplător, îl știu de multă vreme pe dl Costin Borc. Nu sîntem într-o relație strînsă, nu ne frecventăm, dar am totală încredere în buna lui credință și în competențele lui manageriale. Îmi place – blasfemie! – dna Raluca Prună. Deciziile domniei-sale privind marii scriitori și savanți din pușcării mi se par de bun-simț. Nu „face frumos“, nu umblă după unanimități facile, nu se pune bine în mod ostentativ cu gazetarii sau cu propria ei breaslă. Dovada: iritarea generală cu care e întîmpinată. Îl știu pe Cristian Ghinea. E deștept, școlit (London School of Economics), temerar, pus pe treabă. Nu-l cunosc deloc, dar îmi face o bună impresie dl Dragoș Pîslaru. La fel, dl Vlad Voiculescu. Am toate motivele să creditez experiența de o viață a lui Lazăr Comănescu. Îl știu, din vremea mandatului meu la Externe, pe Mihnea Motoc și prețuiesc strădania lui profesională, experiența lui diplomatică, seriozitatea lui. Dl Mircea Dumitru mi se pare unul dintre cei mai curajoși, mai verticali și mai eficienți miniștri din cîți s-au perindat, în ultimii 25 de ani, în fotoliul Educației. Cuvinte bune am, de altfel, și despre predecesorul lui, dl Adrian Curaj, un om mai mult decît versat în problemele învățămîntului autohton. N-am înțeles furia nestăpînită și nedreaptă împotriva fostului ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, un intelectual de calibru, decis să reformeze, cu orice risc, un sistem sufocat de necroze și inerții. Sînt încredințat și de bunele intenții ale dnei Corina Șuteu. În principiu, ar trebui să fiu rezervat în privința dlui Vasile Dîncu, ale cărui opțiuni politice nu-mi sînt aproape, dar nu pot să nu recunosc o anumită vocație a echilibrului rezonabil, de care e întotdeauna nevoie. Repet: nu contest eventuale erori sau eventuale alegeri neinspirate ale Guvernului Cioloș, dar ideea că avem de-a face cu un dezastru fără precedent sau – în versiunea blîndă – cu o stagnare inexpresivă mi se pare pur și simplu isterică…
Brusc, nu mai avem memorie. Oblojim, nostalgic, imaginea unor „predecesori“, față de care actualii guvernanți ar fi o întruchipare a eșecului. Se compară dna Prună cu Rodica Stănoiu (nume de cod „Sanda“ și „Georgeta“), sau cu Ion Predescu (cel care înfiera unele „elemente răsculative“ de la CNSAS), sau cu imaculatul Tudor Chiuariu? Stă oare în picioare Vlad Alexandrescu dacă ne amintim de realizările dlui Golu (cu studii la Moscova), ale dlui Zanc (căruia îi strigau tinerii clujeni: „Zanc, suie-te pe tanc!“), ale lui Puiu (Hașotti), ale lui Gigel (Știrbu) sau ale lui Mircea Diaconu? Învățămîntul? Am avut în domeniu nume mari: Virgil Predescu (știe cineva cu ce s-a ocupat?), M. Hârdău, Cristian Adomniței (cel care credea că pe steagul UE sînt 15 stele), marele intelectual Liviu Pop și, mai ales, inconfundabila, inconturnabila, inenarabila doamnă Ecaterina Andronescu, emblema romanțioasă a PSD-ului, steaua călăuzitoare a pedagogului român de școală nouă și a plagiatorilor oropsiți de pretutindeni. Nici cu Armata n-am dus o prost! Amintiți-vă de marele Militaru, de misteriosul Gh. Tinca, de napoleonianul Frunzăverde, de marele orator T. Atanasiu, de Stănișoară, de C. Dobrițoiu, de spectralul G. Oprea și de Mircea Dușa (cel cu „trupurile neînsuflețite ale cadavrelor celor decedați“). Nici unul n-a indispus prea tare pe inchizitorii de azi. Una peste alta, pigmeii Guvernului Cioloș stau pe umerii unor uriași. Nu-i nimic! La toamnă lucrurile se vor repara! Gata cu sorosiștii (adică cu cei care au luat bani de la fundații private în loc să fure de la stat), gata cu „infiltrații“ de la Bruxelles, cu slugile americanilor ori ale nemților! Vin iar la putere ai noștri! Dacii, mioriticii, românii verzi, cu origine sănătoasă! Aferim!
