Creștinism necreștinesc
Reiau acest text, scris în 2014, șocat, de această dată, de comportamentul Bisericii oficiale de la Moscova, care, prin vocea și prestigiul Patriarhului ei (Kirill) se alintă în preajma sîngerosului Putin, declarîndu-se solidară cu „pedepsirea“ Ucrainei, „un loc al răului“ (citat patriarhal), înstrăinat de pravoslavnica Rusie. M-aș fi așteptat să văd, dimpotrivă, o mare instituție duhovnicească vorbind despre iubirea aproapelui, despre comunitatea ortodoxă cu vecinii ucrainieni, sau, măcar, despre iertare. M-aș fi așteptat, mai curînd, ca ierarhii moscoviți să-l certe părintește pe războinicul de la vîrful ierarhiei politice. Mă bucur, totuși, că multe dintre celelalte Biserici creștin-ortodoxe n-au ezitat să aibă un prompt discurs de distanțare față de erezia politică și dogmatică a „colegului“ Kiril. E și cazul Bisericii noastre, prin vocea demnă a purtătorului ei de cuvînt. (Avem, e drept, și un Putinică autohton, la Constanța. Asta e! E democrație!) În fine, nu e treaba mea, poate nu e cazul să mă costumez în judecător, dar nu mă pot abține, pentru că fenomenul, astăzi, acut, e, de multă vreme, prezent, sub diverse chipuri, în peisajul vieții spirituale creștine. Dacă greșesc, Dumnezeu să mă ierte!
Există, în imaginarul colectiv, modelul, unanim acceptat, al „bunului creştin“. Bunul creştin e smerit, evlavios, blînd, cu atît mai „bun“ cu cît e mai „creştin“. Dacă urăşte ceva, urăşte păcatul. Niciodată pe păcătos. Îşi iubeşte aproapele pînă-ntr-atît încît e gata să-şi răsfrîngă iubirea şi asupra duşmanului. Nu judecă, nu aruncă cel dintîi piatra, nu se lasă inflamat de mînie, nu vrea răul nimănui şi nu face nimănui rău. Decît să riposteze vehement cînd e pălmuit, preferă să întoarcă şi celălalt obraz. E iertător, absorbit în efortul lepădării de sine, bine-voitor şi bine-făcător. De asemenea, dată fiind prezenţa fermă a Veştii Celei Bune („Evanghelia“) în inima sa, e mereu binedispus, plin de curaj şi de speranţă. Una peste alta, bunul creştin e, în comunitatea sa, o prezenţă iradiantă, un reper tonic, dătător de pace şi de înţelepciune.
Evident, sînt foarte puţini aceia care ajung să se contopească, fără rest, cu acest model, sublim, dar greu de împlinit pentru fiinţa „căzută“ care sîntem. Ni se spune, e drept, că nu sîntem lăsaţi singuri în strădania noastră, că sîntem asistaţi de îngeri, de har, de Dumnezeu însuşi. Pe de altă parte, mi s-ar părea necreştineşte să propun evaluarea acră a tuturor semenilor mei, printr-o inflexibilă confruntare a comportamentului lor cu modelul de mai sus. Nimeni nu are dreptul să dea note nimănui. Şi nu ne putem aştepta ca, de jur împrejurul nostru, să vedem înflorind o grădină de zîne. Creştinismul e mai „realist“ decît se crede îndeobşte. El ştie că locul desăvîrşirii („Împărăţia“) nu e din lumea aceasta, că lumea aceasta e doar „cale“, loc de trecere, episod tulbure al „războiului nevăzut“. „Angelismul“ poate fi un păcat, dacă încurajează ficţiunea unor vietăţi destrupate, fără dramă, fără dubii, fără evoluţie.
Mi se pare însă legitim ca, atunci cînd cineva mi se recomandă apăsat, aproape răstit, ca fiind creştin, creştin adevărat, aflat zi şi noapte în slujba Creatorului, să mă smintesc dacă vorbele şi faptele sale reuşesc nu să aspire către, ci, dimpotrivă, să se orînduiască împotriva exigenţelor impuse de idealul bunului creştin. E ceea ce constat adesea, mai cu seamă în cercurile unor militanţi riguroşi, pe care „convertirea“ la credinţă pare să-i fi radicalizat (= împuţinat) pînă la schemă. Erau neliniştiţi, fragezi, întrebători şi au devenit, brusc, autoritari, asfixiaţi de certitudini tăioase, nemiloşi, gata să mînuiască sabia judecăţii pînă la suprimarea „adversarului“, fie el ateu, insuficient „îmbisericit“, neconform politic sau, pur şi simplu, antipatic. Întîlnesc supărător de des creştini care se răfuiesc, drapaţi în suficienţă dogmatică, cu cei care nu le cîntă în strună sau care nu le recunosc îndreptăţirea. Îi văd mobilizîndu-se, răzbunători, împotriva cîte unui „netrebnic“ care i-a dezamăgit. Au mereu la îndemînă arsenalul unei teologii „penale“: îţi numără relele, îţi exaltă vinovăţia, ba chiar se oferă să-şi asume rolul gîdelui, pentru a uşura sarcina lui Dumnezeu la Judecata de Apoi. În orice caz, te judecă aspru şi sumar, te sermonizează încruntat, te ameninţă. Au dreptate... şi îşi savurează impudic convingerea că au dreptate, că „îl au pe Dumnezeu“ de partea lor, că, la sfîrşitul vremurilor, se vor uita la tine de sus, din fotoliul de orchestră al unui Paradis rezervat cuminţeniei lor militante şi apropiaţilor lor. Inşi pe care nu-i cunoşti şi cu care nu ai nimic de împărţit dau cu tine de pămînt prin presă şi mai ales pe blog-uri (creştine, evident). Alţii, pe care îi cunoşti şi cărora, din întîmplare, le-ai făcut, la un moment dat, numai bine, te detestă mărunt, cu manifestări de furie golănească: vor să te bată (la propriu!), să te evacueze, dacă se poate, de pe scena publică, să te nimicească. Creştini plini de ură, gata să mintă, să calomnieze, să practice, stilistic, necuviinţa de periferie, să te batjocorească. Mulţi – puşi pe căpătuială (culturală sau politică, sau, măcar, financiară) – încep să se coloreze politic, să-şi caute oareşce „coledzi“, să ia cu asalt, de dragul cauzei, fireşte, eventuale poziţii publice. Alţii, nemulţumiţi de opacitatea lumii faţă de talentele lor, otrăviţi de gîndul că nu sînt apreciaţi la adevărata lor valoare, se umplu de resentimente, devin sumbri, prizonieri ai conspiraţionismelor de tot soiul, campioni ai bombănelii, ţinînd minte, clipă de clipă, răul, certăreţi, supăraţi pe mai toată lumea, neînduplecaţi.
Nu poţi să nu te întrebi: ce Evanghelie au citit ei? Pe ce nisipuri (luate drept stîncă) îşi construiesc casa? Cum cred că se pot salva printr-o grijulie roboteală pravoslavnică, dublată de slavă deşartă, parapon şi dispreţ faţă de aproapele? Îmi ştiu prea bine defectele, demisiile, nevrednicia, ca să îmi acord dreptul de a-i judeca. Încerc, uneori, să mă rog, neipocrit, pentru ei. Dar să mi se îngăduie, în acelaşi timp, şi această publică spovedanie: le reproşez o (cel puţin) blasfematoare lipsă de respect pentru valorile pe care pretind că le apără. Şi un mod vicios de a vinde drept „credinţă curată“ orgolii, turpitudini şi impulsivităţi rudimentare.
