Credințe „stranii” și mari conspirații
Este fascinant, dar și teribil să vezi oameni care nu sînt nici clinic în delir, nici neapărat cu un IQ redus și care totuși neagă realitatea cea mai prozaică și, în același timp, se arată impenetrabili la orice argument rațional: de exemplu, susțin că pandemia de COVID-19 nu există, de fapt, ori că ea există și e produsă de comunicațiile 5G, ori că Pămîntul e plat, ori că vaccinurile îmbolnăvesc și așa mai departe. Dar au existat și există și alte credințe, la fel de „stranii”, la fel de negatoare de realitate, impenetrabile la argumente contrare și foarte pernicioase: precum că n-a existat Holocaustul, ori că lagărele lui Stalin erau inexistente sau nesemnificative. Multe țări condamnă penal diferite tipuri de negaționism și totuși sînt destui care îl practică netulburați. Și astăzi sînt mulți contemporani, unii dintre ei cultivați și inteligenți, care cred și susțin, împotriva oricărei realități documentate abundent, că, de pildă, comunismul a fost o binecuvîntare. De asemenea, sînt foarte mulți oameni care se arată impenetrabili la argumente și la fapte îndată ce acestea pun în discuție, de exemplu, credința lor în mîntuirea lumii prin ecologism sau veganism.
Ce au comun aceste credințe „stranii”? Mai întîi, ele nu vor să admită, în pofida oricăror argumente, evidența, considerînd-o drept dezagreabilă sau pur și simplu fără sens. În al doilea rînd, susțin o „realitate paralelă” invizibilă, numai de ei știută, contrară științei raționale, ba chiar și, adesea, bunulu-simț. În al treilea rînd, spre a explica de ce „realitatea paralelă” nu e manifestă, ei inventează ceea ce numim o „mare conspirație”: în realitatea paralelă invizibilă se joacă, între personaje atotputernice, fără știința neinițiatului, un fel de „piesă de teatru” universală. Firește, „inițiații”, cei care văd „piesa” din spatele „cortinei”, binevoiesc să ne spună ceea ce se întîmplă, de fapt, și rămîne doar ca noi să-i credem.
Iată acum două exemple celebre pe care, în principiu, nu obișnuim să le așezăm în aceeași serie cu exemplele de mai sus:
1) Un mare poet de demult a reflectat la tradițiile poporului său și la războaiele tragice în care au murit cei mai buni și mai viteji dintre oamenii din trecut. S-a întrebat de ce a fost nevoie să curgă atîta sînge fără vreun rost și, negăsind nici un răspuns convenabil, a negat că întîmplarea și firea omenească sînt totul, fără altă explicație. De aceea, a inventat o încîntătoare realitate paralelă populată de niște personaje atotputernice, dar deloc perfecte moral, numite zei și zeițe. Iar apoi a imaginat o „mare conspirație” a acestora împotriva oamenilor: două zeițe, ofensate de alegerea făcută de un om în favoarea celei de-a treia zeițe, s-au răzbunat crunt pe oameni, făcîndu-i să se masacreze reciproc fără nici un rost. Poetul era, ați ghicit, Homer și am vorbit despre Iliada.
2) Un alt mare poet din vechime – rămas anonim –, văzînd și el, ca toată lumea, nedreptatea din lume și evidența lipsei de sens a distribuției binelui și răului, n-a vrut să accepte nici el că aceasta e singura realitate. Ca atare, a imaginat întîi o realitate paralelă și apoi o „mare conspirație”, spre a pune în acord această realitate paralelă cu ceea ce era manifest: există un personaj numit „Dumnezeu” și un personaj malefic numit „Satana”, care fac un fel de pariu în detrimentul celui mai drept dintre oameni – Iov. Iov va fi chinuit de Satana în modul cel mai mîrșav cu putință, cu aprobarea lui Dumnezeu, pînă cînd nefericitul, care habar n-are de pariu, îl va sfida pe Dumnezeu, cerîndu-i o explicație. Explicația nu va veni și, deși Dumnezeu restaurează viața lui Iov, acesta nu va afla niciodată de „conspirație” – faptul că Dumnezeu a încheiat un pariu cu Satana pe seama lui.
Notăm în aceste cazuri celebre aceeași schemă elementară pe care am regăsit-o și în „credințele stranii”: o contestare a evidenței realității, în sensul că aceasta e, ca atare, inacceptabilă. Contestarea rezistă la toate argumentele, așa cum sînt cele aduse de prietenii lui Iov. Urmează inventarea unei alte realități „paralele” și invizibile pentru profan: zeii, zeițele, Dumnezeu, Satana, așadar a unei lumi populate de inși cu puteri nemăsurate, benefice și malefice. În fine, spre a se explica evenimentele omenești care constituie realitatea „normală”, se imaginează o „conspirație” cosmică: cearta zeițelor pentru obținerea mărului Hesperidelor, într-un caz, disputa și pariul dintre Dumnezeu și Satana, în celălalt. În felul acesta, realitatea cea dezagreabilă capătă un sens și o explicație. Lumea, firește, nu devine în sine nici mai bună, nici mai dreaptă, dar măcar pare a fi mai puțin opacă și dezagreabilă.
A nega evidențe și, în schimb, a imagina o conspirație majoră, dar invizibilă pentru profan: să fie acesta un scenariu comun al felului nostru de a crede? Se pare că avem mai toți credințe „stranii”; obiectul, stilul și substanța conspirației fac diferența.
