Corp și spirit
O foarte veche tradiție, provenind de la Platon sau chiar de la pitagoricieni, dar preluată cu entuziasm de creștinism, face din corp sediul păcatului și, în general, al erorii. „Trupul e slab“, se spune, fiindcă cedează ispitelor „cărnii“ (adică sexului), dar și celorlalte ispite „trupești“: lăcomia – de unde obezitatea atît de hulită în zilele noastre –, beția și așa mai departe. Trupul e cel supus intemperiilor, bolilor de toate felurile, obișnuințelor vicioase. Iarna tremură, vara asudă; are mereu nevoie ba de alte haine, ba de diferite unsori și, mai nou, de spray-uri și deodorante. E alergic la cutare produs, cutare regim alimentar plăcut nu-i priește, un altul, care i priește, nu-i place. Nu arareori se umple de eczeme, e înțepat de țînțari, scuturat de febre. Cînd îmbătrînește e și mai rău: totul scîrțîie, apoi se năruie. Ce i drept, acum doctorii știu să-l repare satisfăcător un timp, dar și asta, cu ce preț, cu ce costuri și suferințe!
Antiteza ar fi sufletul și mai ales spiritul: eliberat de corp, el ar fi ușor, chipurile, înaripat, subtil, neatins de viciile materiei. Spiritul e libertate, ne place să credem. Originea lui ar fi „sus“ și-l imaginăm ca pe un fel de divinitate întemnițată în trup. „Corpul e un mormînt“ (soma sema), pretindeau pitagoricienii, Platon și o mulțime de creștini în urma lor. De aici și credința că, pe măsură de devin mai preocupați de lucruri „spirituale“ (științe, arte, metafizică, teologie), oamenii ar deveni „superiori“, sustrași vulgarităților „materiale“. Sau că, cel puțin, așa s-ar cuveni să fie.
Mă îndoiesc că lucrurile stau așa. (Oamenii „superiori“, de exemplu, sînt afurisit de gîlcevitori, orgolioși, nesuferiți, invidioși, vanitoși, parcă mai rău ca oricare alții.) De fapt, consider că trupul a fost, timp de veacuri și milenii, calomniat în modul cel mai nedrept cu putință. Invers, spiritul, văzut drept sediu al binelui, e în realitate la om, de obicei, sediul și originea răului și păcatului. Corpul, lăsat în voia instinctelor sale, e bun și simplu: nu-și dorește mai multă hrană decît are nevoie, n-are ce face cu un chiolhan, nici cu o orgie și se mulțumește cu un adăpost elementar, în timp ce spiritului uneori nici un palat nu-i ajunge. Lăcomia, concupiscența, zgîrcenia, invidia, mîndria, vanitatea și felurite obsesii și fobii nu vin din corp, ci din spirit sau din partea sufletului în unire cu spiritul. Provin nu din structura noastră hormonală, ci din considerațiile și opiniile atît de false, ba chiar perverse pe care le avem despre lucruri, valori și ceilalți oameni.
Mai ales minciuna, falsitatea și prefăcătoria, cu toate nuanțele lor, sînt esența spiritului, căci numai el poate păstra în mod constant distanța față de natură și adevăr, la care pretinde că aspiră. Trupul, dimpotrivă, e una cu natura: de aceea e sincer, direct și adevărat. Dacă te doare ceva, chiar te doare; dacă ai o plăcere, nu-i o iluzie, ci-i chiar o plăcere. Numai spiritul vine și strică bucuria plăcerii, susținînd că obiectul ei e nedemn, nestatornic, primejdios ori păcătos; ori susține că durerea e necesară, ori meritată. Pentru orice spiritul invocă argumente, scuze, explicații, justificări care ne fac să ne abatem de la drumul drept al naturii și care ne separă de imediatețea corporalității. Spiritul e fanatic sau credul, absurd sau inspirat, doct sau imbecil, dar niciodată nu ia lucrurile simplu. Digestia lui e atît de subtilă încît provoacă indigestie. Fără îndoială, spiritul este suceală și tertip: orice s-ar întîmpla, el întoarce totul pe dos, impune amînări și solicită pedepse, invocă speranțe, vede invizibilul, pariază pe inexistent. Spiritul, un vrăjitor, ne momește să sărim în viitor sau să ne pierdem în trecut; corpul însă, dragul de el, cu ale sale trăiri elementare – foame, sete, durere, plăcere –, ne reține strict acolo unde-i temelia vieții naturale – în prezent.
Avea dreptate deci Jean-Jacques Rousseau să spună că „omul e un animal denaturat“. Atîta doar că prin „om“ trebuie să înțelegem spiritul lui.
De aici se naște, poate, în mare măsură, și pasiunea modernă pentru animalele de casă, chiar și atunci cînd acestea – spre deosebire de ceea era pe timpuri – nu mai dețin nici o funcție economică. Ceea ce ne încîntă la ele mai presus de orice frumusețe specifică sau performanță este tocmai ceea ce noi nu putem fi niciodată: directețea lor, onestitatea, lipsa lor de prefăcătorie și minciună, iubirea lor fără sentimentalisme, felul lor de a fi bucuroase sau mîhnite fără reținere și complicații, buna lor credință fără temenele. Sînt încă, în pofida domesticirii, membre aproape nealterate ale Marii Zeițe, Natura, pe care, în raport cu mizeria noastră produsă de spirit, o resimțim drept curată, cinstită, autentică. De aceea, deși animalele se află, obiectiv vorbind, în puterea noastră, ne simțim fragili înaintea solidității și a tăriei lor naturale.
Căci oricît ne-am grozăvi cu puterile și realizările noastre, spiritul șovăie și adesea dă greș, iar numele lui secret e slăbiciune.
