Contribuţia PSD la istoria PCR

În general, mai ales pentru cei din generația mea, înclinația de a identifica inerțiile „comuniste“ ale partidului de guvernămînt e spontană și explicabilă. Pare evident că PSD e o prelungire post-ceaușistă, neo-populistă, totalitar-triumfalistă a PCR. O formă de continuitate, un „pas înainte“ spre un „viitor luminos“, o etapă nouă a unei ideologii vechi, ceva mai precaută decît pe vremuri, în contextul „casei comune europene“ și al retoricii de ultimă oră privind „statul de drept“, „domnia legii“, perspectiva „globalizării“ etc. Nu se poate contesta că există suficiente argumente pentru ilustrarea paralelismului cu pricina: marile congrese „extraordinare“ găzduite de Sala Palatului, aplauzele unanime din timpul și de după discursul „conducătorului“, apelul la „unitate de monolit“, zeama ipocrit naționalistă, înfierarea „agenturilor“ și a „trădătorilor“, orizontul infinit al „progresului“ garantat de partid (ținta cea mai apropiată avută în vedere fiind anul 2040…). Se mai pot invoca și alte tragi-comice similitudini: taiorul ca uniformă politică a doamnelor sus-puse, siluetele lor voluptuoase, discursul plat, presărat cu domestice agramatisme, fălcile hotărîte ale masculilor, entuziasmul bine organizat, solidaritatea de partid, frontul de luptă „strîns unit“ în jurul președintelui mereu reconfirmat.

Există, totuși, și unele noutăți care, laolaltă, ar putea constitui dimensiunea „contributivă“ a comunității PSD față de recentul său „strămoș“. „Modelul“ e preluat „în mod crea-tor“, apar nuanțe și readaptări cosmetice (unele voite, altele accidentale). Iată, pentru exemplificare, cîteva asemenea „originalități“:

1) Politicienii „de vîrf“ tatonează farmecul modernității anglofone. Nu că ar ști englezește, nu că ar avea ureche pentru o pronunție decentă. Dar sînt fericiți să spună „growth“, în loc de „creștere“ și „rule of law“ în loc de „domnia legii“. Să nu mai zică cineva că stau prost cu limbile. Și Olguța Vasilescu, și dna prim-ministru (și dl Dragnea) abordează curajos duioase (in)competențe lingvistice. Rusa a fost înlocuită cu engleza. Ne-am integrat! Nu sîntem nătărăii și provincialii planetei! Păzea!

2) Pe vremuri, marii membri de partid își începeau cariera ca „ilegaliști“ și o încununau cu importante poziții în nomenclatură. Acum lucrurile au, mai curînd, o succesiune inversă. Mai întîi te străduiești – fără argumente de competență și performanță – să ocupi un loc la rampă în partid, guvern și Parlament, după care devii, ca să spunem așa, „#ilegalist“: adică acumulezi bunuri la marginea legii, în disprețul și încălcarea ei. Și, pentru că ești inteligent și vrei eficacitate maximă, sfîrșești prin a te război cu legea, prin a-i demoniza pe slujitorii ei, prin a propune mari proiecte de reformă a „sistemului“.

3) O mare reușită de camuflaj este discursul vehement anticomunist. Aici, am mai spus-o, specialistul suprem este dl Tăriceanu. Dar și alții. Neo-comuniștii înfierează comunismul, trec în inventarul lui toate „abaterile“ dușmanilor dinăuntrul sau din afara partidului.

4) „Disidența“ dinăuntrul partidului, deși rarisimă, era, în regimul trecut, radicală și existențial riscantă. Să ne amintim de vehemența uluitoare a intervenției lui Constantin Pârvulescu (unul din fondatorii PCR), la Congresul al XII-lea al partidului din noiembrie 1979. S-a opus realegerii lui Ceaușescu și a acuzat întregul congres că neglijează problemele reale ale țării, fiind preocupat strict de glorificarea marelui conducător. Urmarea: a fost dat afară din sală și pus în arest la domiciliu. Cum arată, prin contrast, „disidenții“ de astăzi? Tristuți (cu mici scăpări lăcrămoase), dar loiali! S ar zice că practică „pirueta“ strategică a Cetățeanului Turmentat: „Da! Vom lupta contra guvernului!“ – spunea el, luat de val. După care „(sughiţînd şi schimbînd tonul)“, opta pentru o acomodantă răzgîndire: „…adică nu… Eu nu lupt contra guvernului…“

5) Minoră, dar îndrăzneață modificare de „decor“: alături de cuconetul tradițional (plinuț, cu taior, după schema Suzana Gâdea, Lina Ciobanu, Aneta Spornic, Alexandrina Găinușă, Olivia Clătici ș.a.), au fost aduse în față – dovadă a unui lăudabil simț pentru progres – și cîteva duduițe de tip nou (pe care Elena Ceaușescu nu le-ar fi promovat…): mai fîșnețe, mai „flexibile“, mai sexy: Natalia-Elena, Lia Olguța, Gabriela, Carmen, Mirela, Roxana, care mai de care mai fragede și mai pline de ambîț.

6) De negîndit ar fi fost, în anii democrației populare, și golirea sălii Congresului în a doua parte a ședinței. Ne-am luat adio, carevasăzică, de la disciplina totalitară. Sîntem liberi! Venim „în plen“ aduși cu autobuzul, dar plecăm cînd vrem, mai ales dacă „programul“ partidului a fost dus la bun sfîrșit.

Bonus: cîțiva dintre „susținătorii“ rămași pe-afară au încăput pe mîna jurnaliștilor. „Cu cine ați vota?“ „De ce ați venit?“ Răspunsuri memorabile: „Cu toți trei!“, „Noi nu sîntem cu votul! Să voteze cei dinăuntru. Noi am venit ca să ajutăm partidul!“ și, mai ales, „Sîntem pesediști din tată-n fiu!“ Aferim! Vorba lui Nenea Iancu: „Progresul guvernează lumea (noastră, n.m., A.P.) după legi fatale. Odată pornit, nimeni și nimic nu-l mai poate opri!“