Contează dimensiunile?
Unii, dintr-un fel de corectitudine politică, zic că nu. În acest caz, nu putem invoca, în cazul Kosovo, precaritatea lui teritorială şi demografică. Sînt, în Europa, şi state mai mici. Monaco, de pildă, care, de fapt, nu e decît un oraş de doi kilometri pătraţi, cu vreo 32.000 de locuitori. Vaticanul e chiar mai puţin decît un oraş. Faţă de Liechtenstein, Luxemburg, Malta şi San Marino, Kosovo e ditamai ţara. Care va să zică, dimensiunile nu contează. Altceva, alte calităţi trebuie luate în consideraţie. Cine va pune la îndoială ponderea, fie şi simbolică, a Vaticanului în politica mondială? Pentru Luxemburg se poate invoca, de asemenea, o certă consistenţă politică: e membru fondator al NATO, UE şi ONU şi, ca sediu al unor importante instituţii şi agenţii ale Uniunii Europene, e un fel de centru al continentului. Malta are şi ea o celebritate aparte: prin Ordinul cavaleresc care a administrat-o începînd din secolul al XVI-lea, prin structurile megalitice, încă în picioare, din al patrulea mileniu î.Chr. şi printr-unul dintre cele mai perfecţionate sisteme de protecţie a sănătăţii din lume. Monaco, paradis fiscal şi loc de predilecţie al bogătaşilor de pretutindeni, e ţinutul cu cea mai mare densitate a populaţiei din lume şi cu cea mai eficientă organizare a siguranţei cetăţeanului. Despre Liechtenstein se ştie că are mai multe firme înregistrate decît locuitori şi că este un exemplu de bunăstare şi longevitate (speranţa medie de viaţă - în jur de 81 de ani). În sfîrşit, San Marino e pur şi simplu cea mai veche republică din lume (secolul IV d.Chr.), admirată, ca atare, de Napoleon şi de Lincoln, şi cel dintîi stat european care a abolit pedeapsa cu moartea (1865). Prin comparaţie, îţi vine să spui că, totuşi, Kosovo se impune mai curînd prin dimensiuni... Căci, în rest, tot ce poţi adăuga e că este una dintre cele mai subdezvoltate zone din Europa şi că evenimentul major al istoriei sale e unul sîrbesc: bătălia de la Gazi Mestan (1389), cu doi martiri (canonizaţi de Biserica Ortodoxă locală), amîndoi sîrbi, căzuţi în luptă cu musulmanii. Nu se poate pretinde că, la 17 februarie 2008, Kosovo şi-a recîştigat independenţa, pentru că n-a avut-o niciodată. Aflat cînd sub Imperiul Bizantin sau Sîrb, cînd sub Imperiul Otoman, cînd sub cel Austro-Ungar, cînd sub bulgari, cînd în federaţia iugoslavă, Kosovo capătă, acum (prin schimbarea unei singure litere: Kosova, în albaneză, în loc de Kosovo, în sîrbă), un statut euforizant, dar plin de riscuri. Va avea uriaşe probleme economice şi va avea complicate dificultăţi cu minoritatea sîrbă, tinzînd să devină, din victimă a Balcanilor de Vest, unul dintre agresori. Se va reactiva tema unei Albanii etnice ("Albania Mare", cu pretenţii asupra unor părţi din Macedonia, Muntenegru şi Grecia) şi se vor recalibra frustrări de peste tot, din Nagorno-Karabah pînă în ţara bascilor, din Republica Srpska pînă în Osetia de Sud, din Palestina pînă în secuime. Sudul Dunării va deveni, iarăşi, o problemă internaţională. La peste opt ani de la rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate ONU, lucrurile rămîn, practic, în suspensie. Orice argument raţional se izbeşte, imediat, de contraargumente conjuncturale. Dacă observi că 92% din populaţia kosovară e alcătuită din albanezi, ţi se răspunde că asta a devenit o realitate abia la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Dacă atragi atenţia asupra crimelor comise de sîrbi asupra albanezilor la sfîrşitul anilor â90, ţi se amintesc cuvintele unui prim-ministru albanez care, vizitînd Kosovo în 1942, cerea uciderea "coloniştilor sîrbi". Dacă pledezi pentru europenitatea soluţiei de acum, ţi se reaminteşte că tot Europa, în 1912, recomanda trecerea provinciei Kosovo sub autoritate sîrbă şi a provinciei Metohia sub autoritatea Muntenegrului. Oricum, deşi tîrzie, soluţia de-acum e pripită. Şi birocratică. "Terenul" nu e pregătit să o asume. Organismele internaţionale ar trebui să-şi ia răgazul de a face niţică metafizică, ceea ce nu le prea stă în obicei. Să se întrebe, de pildă, dacă n-ar trebui negociate, în chip rezonabil, condiţiile în care o entitate teritorială şi etnică poate pretinde un statut de statalitate. Sustenabilitate economică? Legitimitate istorică demonstrabilă? Echilibru regional? Era vorba că nu umblăm la graniţe. Dar iată că umblăm. Era vorba că protejăm minorităţile. Pînă la ce nivel? Pînă la a le declara majoritare? Lumea pare să se teamă de consecinţele potenţial tragice ale evenimentelor. Eu sînt sensibil şi la latura lor comică. Ce secui, ce Harghita şi Covasna?! Să ne pregătim de Republica Găgăuză, de Ducatul Independent al Olteniei, de Principatul Gascon şi de Regiunea Autonomă Lombardă. Dimensiunile, oricum, nu contează.
