Comunicare fără comunicare

Articolul de mai jos a apărut în 2015, dar îl reiau pentru că se referă, oarecum apocaliptic, la „mîine”. Doresc cititorului – lectură îngrijorată...

Deunăzi, mă aflam în anticamera unui cabinet medical. La un moment dat, pe scaunele de alături, s-au așezat o doamnă și fiul ei, un băiat de vreo 7-8 ani. De îndată ce mama i-a scos paltonul, tînărul a extras din buzunar un „smartphone” și s-a cufundat, solitar, în utilizarea lui. Nu știu exact cum anume se folosea de sofisticatul instrument. Comunica ceva pe Facebook? Se angaja în energice jocuri electronice? Fapt e că, din clipa în care a intrat „în dialog” cu telefonul, copilul a apucat pe o orbită cu totul străină de lumea din jur. Privea halucinat, lovit, brusc, de un autism irepresibil, ecranul din mîna lui stîngă și zburda, agil, cu degetele mîinii drepte, pe suprafața lui luminoasă. Era „branșat”, dar singur. Nu vorbea cu nimeni (nici cu maică-sa), nu punea întrebări, nu privea în jur, nu vedea oameni și obiecte, nu percepea nimic din ce se petrecea în preajma lui. Am văzut din ce în ce mai multe scene asemănătoare în varii locuri publice. Iar protagoniștii nu erau neapărat copii. Am văzut cupluri, așezate la o masă de cafenea sau pe o bancă în parc, cu telefoanele în mînă, trimițîndu-și, harnic, SMS-uri. Sau jucîndu-se fiecare pe aparatul lui, în ignorarea totală a celuilalt. Se spune că trăim într-o „eră a comunicării”. Și e adevărat că mesaje și informații ale tuturor și de peste tot se prăvălesc torențial asupra noastră. Viteza și cantitatea comunicării au crescut enorm, dar, paradoxal, asta s-a întîmplat pe socoteala dialogului real, a cuvîntului rostit, a schimbului de priviri. Nu mai vorbim „față către față”, „ochi în ochi”. Au dispărut gestul, mimica, tăcerile semnificative. Limbajul – în mod normal, unealtă și substanță a comunicării – tinde spre o inexpresivă standardizare. Se spune „txt” în loc de „text”, „k” în loc de „ca”, „vb”, în loc de „vorbim”. Se „diluiește”, se „șeruiește”, „se dau like-uri”. „A socializa” nu mai înseamnă a întreține relații vii și durabile, ci „a fi în contact” cu rețele cît mai ample (și adesea anonime) de „feisbuchiști”, „tuiteriști”, „blogări”, „forumiști” etc. Comunicarea devine, astfel, un soi de pălăvrăgeală nomadă, un zumzet gregar, un „mecanism” interpersonal, în care, însă, persoanele reale sînt absente prin masificare. „Comunici”, dar o faci, la propriu și la figurat, „în deșert”. Adică „degeaba”, fără o autentică achiziție de sens și în pustietatea izolării tale de ființa adevărată, de „ființa de carne” a celorlalți.

Comunicarea fără comunicare (și fără „cuminecare” ar fi spus Noica) nu e, totuși, o invenție atît de nouă. Dialogul cu ceilalți nu se suspendă numai prin inflație (electro)tehnică, ci și prin „vorbirea în bobote”. E principala dexteritate a politicienilor autohtoni. Toți vor să fie „buni comunicatori”, dar de fapt au deprins îndemînarea (dacă nu cumva e vorba de o calitate înnăscută) de a înșirui, volubil, cuvinte goale, fraze pompoase și fără conținut, manevre de eschivă retorică față de orice gînd clar, față de orice convingere sinceră. Abilitatea de a perora fără să spui nimic e, pare-se, înzestrarea obligatorie a cuiva care vrea să-și asigure o carieră publică de succes.

În anumite restaurante, uneori bine garnisite și frecventabile, se cultivă și o altă specie a comunicării sacrificate. Te așezi la masă și, dintr-odată, năvălesc în sală echipe voioase de dansatori și cîntăreți, menite să te înveselească, să-ți stimuleze patriotismul (căci spectacolul e, întotdeauna, folcloric) și să transforme digestia într-un accident intermitent și „trivial” (căci insensibil la „cultură”). Dacă ai și pretenția – sau nevoia – de a sta de vorbă cu alții, de a transforma stricta ingurgitare în „comesenie”, în bucuria de a dialoga (tandru, profesional sau prietenește) cu cei de-alături, sfîrșești într-o iritantă frustrare. Nimeni nu aude ce spun ceilalți, așa că, foarte curînd, toți renunță. În cel mai bun caz, se schimbă zîmbete. Sau, ca să revenim la începutul articolului nostru, se scot de prin buzunare telefoane „de fițe” și se face un melancolic schimb de mesaje. Ești singur, dar „comunici”. Ești singur.