Cochete nelinişti academice

Un grup de academicieni (aproape o treime din numărul total al „nemuritorilor“) și-a exprimat, într-un „apel“ cam prolix și scris cu o emfază gongorică, îngrijorarea cu privire la „situațiunea“ țărișoarei. Lista pericolelor care ne pîndesc e lungă. De cele mai multe dintre ele sîntem conștienți cu toții: stăm prost cu educația, cu sănătatea, cu profesionalitatea, cu respectul valorilor, ca să nu mai vorbim despre corupție, despre defrișări iresponsabile, despre „tensiuni sociale“ etc. Ar mai fi fost de menționat și altele: lipsa cronică a infrastructurii, o iminentă criză demografică, un context geopolitic plin de riscuri. Dar accentul nu cade, în acest text, pe enumerarea „racilelor“ de mai sus. Accentul cade pe pierderea cvasi-garantată a independenței și suveranității naționale, pe „oculta“ care ne fură pămîntul și ne va dezmembra țara, pe mistificarea istoriei, de natură să ne lase fără eroi și fără gloria strămoșească. „Trădare, trădare, de trei ori trădare!“ – strigă Farfuridi, devenit, între timp, academician. Diagnosticul cel mai corect dat acestui document aparține, din fericire, tot unui academician, mai mult decît respectabil: dl Viorel Barbu. Textul – spune domnia-sa – apare într-un „moment nepotrivit“ și are „un conținut neadecvat“. E de remarcat, de altfel, că și actualul președinte al înaltului for, dl Ionel Valentin Vlad (așezat în scaunul ocupat cîndva de Ion Heliade-Rădulescu, A. Treboniu Laurian, Ion Ghica, M. Kogălniceanu, Anghel Saligny și alți predecesori destul de onorabili…), s-a abținut să semneze apelul, ba chiar l-a retras de pe site-ul instituției, la scurt timp după ce fusese „strecurat“. Cîțiva semnatari prestigioși și-au dezmințit, ulterior, semnătura: rectorul Universității București, dl Mircea Dumitru, teologul Wilhelm Dancă, marea muziciană Mariana Nicolescu, dnii Petre Frangopol, Ion Ioviț Popescu și alții. M-a bucurat să văd că Șerban Papacostea, Nicolae Manolescu, Ileana Mălăncioiu, Șerban Sturdza, Daniel Dăianu nu se regăsesc printre semnatari. În schimb, contemplu, cu stupoare și melancolie, „înregimentarea“ cuminte a unor intelectuali de calitate cum sînt Mircea Martin, Gheorghe Ștefan, Mircea Flonta, Alexandru Zub. De Irinel Popescu nu mă mir. Și-a dorit cu atîta fervoare insigna de academician, încît nu poate risca s-o pună în joc. Evident, nu mă mir de Răzvan Theodorescu sau de oboseala guralivă a lui Dinu Giurescu.

Apelul a fost, pe de altă parte, lăudat de Călin Popescu Tăriceanu, ceea ce ar trebui să fie stingheritor pentru „aderenți“ („Lăuda-te-ar Bogdan Duică și pupa-te-ar Popa Iapă…“ ar fi spus Topîrceanu). Despre inițiatori, ce să zic? Nu-l știu decît pe patriotul ardelean Ioan-Aurel Pop. Dl Gheorghe Păun e în afara competenței mele, dar îmi spune ceva numele dlui general Victor Voicu, secretarul general al Academiei noastre. Acum ceva timp, șef al Centrului de Cercetare Științifică Medico-Militară, dînsul a fost suspectat că făcea afaceri cu o firmă a soției, ceea ce l-a determinat pe președintele de-atunci al secției de Științe Medicale a Academiei, dr. Laurențiu Popescu, să admită că „incidentul“ creează „o situație extrem de neplăcută“ în cadrul instituției tutelare. Tot o asemenea situație apare, s-ar zice, și ca urmare a inițiativei de acum…

Trebuie spus că nici „vedetele“ de primă mărime ale apelului nu par să fie întru totul de acord. Dl Eugen Simion crede că statul român e bolnav de schizofrenie, în vreme ce dl Ioan Aurel Pop vorbește doar de o „ușoară dezorientare“. Greu de înțeles, între altele, e și modul în care s-a constituit, semnat și publicat apelul în discuție. Se pare că se lucrează la el de mult, însă „abia acum a fost gata“! Dar chiar în textul apelului se vorbește despre o subminare a unității, suveranității și independenței naționale, mereu la pîndă „în ultimele decenii“. Ce a făcut, în aceste decenii, Academia Română, „aflată de un secol și jumătate în serviciul Națiunii Române“? Ce a trezit-o brusc din mîndra ei amorțeală? Probabil vreo insomnie conjuncturală a dlui general Victor Voicu…

Nu știu cît de preocupată este Academia Română de problema „regio­nalizării“. Ceea ce știu e că nu se prea agită cu privire la obligația ei fondatoare: păstrarea și promovarea limbii române. Din punctul meu de vedere, cîțiva „particulari“ fără lauri (ca dna Rodica Zafiu și dl Radu Paraschivescu) fac mult mai mult pentru buna întreținere a graiului autohton decît „experții“ în robă din Calea Victoriei. E destul să citești apelul pe care l-au produs ca să te amărăști pe termen lung: limbaj de lemn, demagogie ieftină, retorică inerțială de partid pre-decembrist. Într-un cuvînt: coreografie previzibilă, de fațadă, stilistică rudimentară, fără priză reală cu realitatea țării.