Clasicii – la ce bun?

Oare de ce mai avem nevoie de clasici? De clasici în general, dar mă refer aici mai mult la aceia par excellence – la cei greci și latini. Dar poate întrebarea justă ar suna mai dur: mai avem nevoie, de fapt, de ei? Sau îi conservăm degeaba pe un piedestal – ce-i drept, tot mai fisurat – printr-un gest reflex, un fel de genuflexiune culturală devenită de prisos, ba chiar cumva provocatoare la adresa culturilor lumii de azi? Unii, precum profesorul de la Princeton Dan-el Padilla Peralta, chiar cred că studiul academic al clasicilor ar trebui amendat profund, poate chiar desființat, și mai ales că e nocivă, chiar rasistă ideea că ei reprezintă fundamentul „civilizației occidentale”. Alții, chiar dacă nu au vederi atît de extreme, au observat că clasicitatea a fost adesea utilizată drept legitimare de puterile „albe” imperialiste, de fascisme, de rasism, ba chiar, mai ales în ultimul timp, de suprematiștii albi. Desigur că utilizarea și legitimarea sînt una, dar nucleul e altceva. Unii, precum Peralta, îl privesc însă și pe acesta încruntați și-l cred și pe el dispensabil, deoarece ar fi imposibil de distins de folosirile sale „vinovate”.

Sigur, la clasici se referă continuu și s-a referit toată lumea de două mii de ani: Thomas Morus, cu comunismul său din Utopia inspirat de Platon, Machiavelli, cu marii legislatori în Principele, inspirat de istoricii antici, revoluționarii de la 1789 care citau „legile lui Minos”, fasciștii lui Mussolini și eugeniștii secolelor XIX-XX, care jurau pe Platon și Aristotel; din rădăcini clasice cresc Hegel și Nietzsche, Thomas Jefferson și Goethe, feminismul și democrația, republica și imperiul. Pentru Johann Winckelmann, nimic în artă nu mai putea depăși vreodată „măreția liniștită” a Greciei, iar pentru John Stuart Mill bătălia de la Marathon era, în felul ei, un eveniment al „istoriei Angliei”. Ian Morris, un cunoscut antropolog, constata, cu destulă dreptate, că clasicismul greco-roman constituie „mitul fondator” al Occidentului, după care însă se întreba, polemic, dacă „mai avem nevoie de acest mit”.

Fără îndoială, grecii și romanii erau cruzi, brutali și șovini, tratînd drept „barbari” pe cei care nu erau ca ei. N-au de ce să ne inspire din acest motiv. Nu se dădeau îndărăt de la exterminarea inamicilor înfrînți, cum a făcut Alexandru Macedon cu Teba și romanii cu Cartagina. Femeile erau lipsite de drepturi politice la Atena și aveau un statut abia puțin mai bun decît al sclavilor. Simpla ipoteză că ele ar putea conduce treburile publice provoca rîsul într-o comedie a lui Aristofan. Inegalitatea de statut și avere era lege la Roma. Circul roman, cu hecatombele de animale și oameni, era sinistru. Guvernarea Imperiului devenise o „tiranie temperată de asasinat”. Dar mai ales sclavagismul clasicilor, atît de „banalizat”, s-ar cuveni să ne șocheze și, nu în ultimul rînd, lejeritatea cu care minți strălucite, precum Aristotel, încercau să-l justifice pe considerentul inegalității naturale dintre oamenii de origini diferite. Pe scurt, clasicii aveau o groază de defecte, inerente de altminteri „animalului-om”.

Dar asemenea defecte ale „animalului-om” caracterizează toate civilizațiile – China, India antică, Americile precolumbiene, Africa. Sclavia a fost un fenomen general-uman – de la regii africani care își vînau supușii spre a-i vinde negustorilor portughezi pînă la mongoli care înrobeau orașe întregi (care scăpaseră de exterminare) și la otomani, unde pînă și marii demnitari ai statului erau sclavii sultanului. Despre cruzime, să nu mai vorbim. La fel stau lucrurile și cu inegalitatea în general, manifestată, de exemplu, în sistemul castelor din India – garantat religios și cu atît mai scandalos –, în șerbia din China, din Egiptul antic și din Rusia modernă. Și cum să caracterizăm fabrica de sacrificii umane pe care s-a întemeiat strălucitoarea civilizație aztecă pe care Cortez n-ar fi răpus-o fără ajutorul dat de triburile obligate la tributul de sînge pentru săturarea zeilor?

Însă, dacă defectele le întîlnim pretutindeni, remediile la opresiune le întîlnim rar și aproape numai la clasici, sau în cea mai mare măsură la ei. Unde au învățat oamenii (fie și numai bărbați) să formeze comunități care să se autoguverneze, dîndu-și singure și libere legi, în absența regilor, stăpînilor și preoților? În mica Grecia, lucru dovedit de persistența numelui acestor comunități (polis) în cuvîntul „politică” și derivatele sale. Unde s-a impus egalitatea civilă și politică, desființînd privilegiile aristocratice și de avere? La Atena, iar rezultatul, din nou inseparabil de limbile moderne, se numește „democrație”. Unde a apărut o modalitate inedită de punere în discuție și sub lupa analizei a realităților omenești, naturale și divine? În Grecia din nou, și de acolo avem ceea ce numim cu toții „filozofie”. Unde a apărut dezbaterea în contradictoriu a unor teme de interes, fără preocuparea de a se supune principiilor autorității, ci numai căutării adevărului – dezbatere devenită atît de esențială în lumea contemporană? La cîțiva filozofi greci și de aceea numim de atunci această dezbatere, tot pe grecește, „dialog”. Am putea lungi lista, vorbind despre „cosmopolitism” (a fi cetățean al lumii), de „istorie”, de „matematici”, de „logică” sau, pentru a da și romanilor ce le revine, să amintim și alte vocabule inseparabile de limbile moderne, precum „republică” și „justiție”. Cum se face că toate limbile pămîntului au echivalente locale pentru „rege”, „stăpîn”, „conducător”, „șef”, respectiv „supus”, sclav”, servitor” etc., dar că în atîtea locuri s-a recurs neologistic la vechile cuvinte greco-romane (ori ele au fost calchiate) cînd au trebuit exprimate noțiuni precum „democrație”, „republică”, „dialog”, „politică”, dacă nu faptul că acestea toate fuseseră necunoscute în alte civilizații?

Într-adevăr, clasicii sunt „mitul fondator” al Occidentului, dar au devenit și al restului lumii moderne, oricît s-ar simți contrariați unii, precum Padilla Peralta. De aceea ei nu pot fi șterși, uitați, anihilați prin eventuala reorganizare a departamentelor și prin modificarea programelor academice și nici prin simpla și vinovata neglijare, ca la noi. Ei supraviețuiesc fie și în felul nostru de a vorbi, de a vedea, de a gîndi, chiar și atunci cînd nu ne mai dăm seama. Pînă la urmă, libertatea noastră însăși a fost plantată cu folos și succes la Atena și la Roma, nu în Africa, China sau Noua Guinee.

Pe scurt, avem nevoie de clasici, nu pentru că n-am putea găsi și în alte locuri exemple mărețe de vitejie, de frumusețe, de morală, de înțelepciune, de civilizație, de tehnologii rafinate. Ci pentru că nicăieri peste toate acestea – vitejia, frumusețea, morala, politica, filozofia, civilizația etc. – nu nu s-a lăsat, în egală sau comparabilă măsură, grația libertății.