Cîte patrii are omul?

Publicat în Dilema Veche nr. 703 din 10-16 august 2017
Cum trebuie să fie un ministru? jpeg

Dacă ne luăm după Scriptură, nici una dintre țările pămîntești nu poate fi patria adevărată a omului. „Patria noastră“ – spune Apostolul – „este în ceruri…“ Aici, sub cer, sîntem, oriunde am trăi, în postura unor exilați: sîntem, cu alte cuvinte, „străini“, aflați în trecere, pe calea inexorabilă care duce spre dincolo. Pe de altă parte, e perfect normal, perfect legitim, să te simți legat de locul nașterii tale, să aderi emoțional la limba ta, la istoria țării tale, la predecesorii tăi, la tradițiile în care îți recunoști identitatea. Înțelept și recomandabil este însă, în același timp, să rămîi conștient de faptul că a te fi născut într-un anumit spațiu e un „dat“, nu o „alegere“ și că, prin urmare, nu-ți poți afișa apartenența la patria ta ca pe un merit personal, ca pe un cadou cu care te-a onorat Providența, în urma unei“ eva­luări“, absolvite cu mențiunea „excepțional“. Am mai spus-o: nu poți fi „mîndru“ că ești român, după cum nu poți fi mîndru că ai ochi albaștri. Faptul de a fi român trebuie asumat fără „slavă deșartă“, fără făloase complexe de superioritate. Dar a fi român (și a fi de orice altă nație) presupune îndatoriri, loialități, angajamente, fără de care ești, omenește (nu strict „patriotic“), descalificat.

Am reflectat din nou, de curînd, la toate aceste lucruri, cînd, la Sibiu, am fost martorul unei reîntîlniri a sașilor de pretutindeni. E un eveniment care, după 1989, are o ritmicitate anuală și un echivalent simetric în afara României, la Dinkelsbühl. Ori de cîte ori am avut ocazia să fiu de față la astfel de festivități, am fost tulburat să constat cu cîtă căldură, cu cîtă grație, cu cîtă fidelitate asumă sașii (cei, puțini, rămași în țară, dar și cei plecați) nevoia de a fi, iarăși și iarăși, prezenți în țara obîrșiei lor. Iată – mi-am spus – oameni care, fără efort, fără emfază, fără declarații obeze, se comportă ca și cum ar avea nu o singură patrie, ci două: patria etniei proprii, dar și patria locului în care s-au născut. Una nu o exclude pe cealaltă. Ba dimpotrivă: ele se potențează reciproc, asemenea unui ferment suplimentar de bogăție interioară.

„Cum așa?“ – mi se va răspunde, cu strămoșească iritare. „Poți fi, simultan, patriot neamț și patriot român?“ Ba bine că nu! – va suna replica mea. Și în cap de listă îl voi aminti pe regele Carol I, neamț get-beget, dedicat însă României fără ezitare și fără concesii. E cel care a modernizat radical țara după unirea Principatelor și cel care i-a obținut independența, după secole de dominație otomană. Uităm prea ușor și de Karl Storck, fondatorul școlii românești de sculptură modernă, în succesiunea căruia a apărut Brâncuși. Nu vom întîrzia, acum, asupra unui inventar complet. Dar putem invoca oricînd contribuțiile decisive ale unor etnici germani la evoluția culturii autohtone, de la Oskar Walter Cizek, critic de artă de anvergură, sprijinitor al avangardei românești din anii ’20 ai secolului trecut, pînă la un muzician ca Wilhelm Berger, sau la scriitori ca Wolf von Eichelburg, Eginald Schlattner, Oskar Pastior, Herta Müller, ca să nu pomenim decît cîteva nume. De neocolit este uriașul patrimoniu de cultură și civilizație lăsat, în Ardeal, de minoritatea sașilor în cei 800 de ani de conviețuire cu noi. Neobișnuit e și impulsul cîtorva saxoni transilvăneni de a reveni în țară după 1989, dedicîndu-se generos și discret unui eficient efort de reconstrucție. Mă gîndesc, de pildă, la Michael Schmidt, reprezentantul firmei BMW în România, care a făcut și face pentru țară mai mult decît mulți români „puri“, vajnici, declarativi, lăcrămoși și inerți. Și nu e întîmplător că electoratul român a decis, în 2014, să-și aleagă un președinte neamț, socotindu l mai potrivit decît unii profesioniști ai patriotismului local pentru a asuma onoarea de lider al conaționalilor săi.

Poți fi deci patriot autentic și pe „frontul“ nației din care faci parte, și pe frontul țării tale de adopție. Ca prietenul meu Martin S. Martin, stabilit în Statele Unite de multă vreme, dar pe care vigoarea sentimentului românesc nu-l împiedică să fie îndrăgostit și de locul unde trăiește și pe care îl slujește competent, în beneficiul gazdelor, dar și al „imaginii“ țării din care a plecat.

Pe acest fundal, sînt mirat și stingherit că un distins intelectual ca dl Kelemen Hunor poate declara, vag încruntat, că maghiarii din România nu pot și nu vor să sărbătorească centenarul Marii Uniri. OK! Nu-i obligă nimeni! Sînt, probabil, și mulți români care vor trece prin acest episod cu alte griji decît cele ale comemorării. Nici mie nu-mi plac maneliștii sentimentului patriotic, xenofobii, flăcăii care se îmbrobodesc în drapel, crezînd că, astfel, fac un hatîr patriei și se pot contamina, prin simplă vorbărie, cu eroismul strămoșilor. Dar o legitimă ceremonie națională nu face parte din acest tip de manifestări. Ca să nu mai spun că unui exces nu i se răspunde cu altul. Avem exemplul sașilor, pe care cetățenia română nu-i otrăvește, nu-i apasă, nu-i ține prizonieri într-o cronică idiosincrazie. Poți fi, iată, bun sas și bun român. Poți fi, cred, bun maghiar și bun român. Dacă nu poți duce „povara“ acestei duble apartenențe, vei defila mereu dinaintea celor cu care conviețuiești de cînd te-ai născut cu mina resentimentară a victimei de serviciu, a dezrădăcinatului captiv în indispoziții de secol XIX. Dacă două patrii îți sînt prea mult, riști să nu te mai identifici deplin cu nici una.

O mare invenție – contractul social jpeg
Dincolo de costul și eficiența sancțiunilor internaționale
Sancțiunile împotriva Rusiei nu au fost suficiente pentru a o descuraja.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Țară mică fără viitor
Serbia reușește permanent să provoace dureri de cap Vestului.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
A mînca sănătos
Ezit, de cînd mă ştiu, între asceză şi lăcomie, între Yoga ierbivoră şi Michel Onfray.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Hai, că ne-ați speriat, bată-vă să vă bată....
Ne-au fost suprimate drepturile? Sigur! Excesiv? Nu mă îndoiesc.
AFumurescu prel jpg
Anti-apocalipsa melcilor
Pînă la data de 31 iulie, scrisoarea adunase peste 240 de semnături de susținere, din toate colțurile lumii.
1024px Piaggio, Vespa con accessori, 1948   san dl SAN IMG 00003403 jpg
Zumzzzet de viespe
Silueta îngustă și elegantă, brațele ghidonului și sunetul pe care îl scotea noul scuter îl asemănau cu o viespe.
Iconofobie jpeg
Echilibristică metafizică
Ce enigmatic morb psiho-social poate infecta atît de grav o generație, retezîndu-i pofta de a trăi?
„Cu bule“ jpeg
Longevivi
Adjectivul „longeviv” este folosit tot mai des cu un sens extins, pentru a caracteriza nu numai durata lungă a unei vieți umane, ci și pe aceea a unei activități oarecare îndeplinite de o persoană.
HCorches prel jpg
Cum să nu mori de ciudă, cînd ai atins culmile succesului
Cred că în școli instituția psihologului școlar ar trebui să capete o mult mai mare vizibilitate și importanță.
Un sport la Răsărit jpeg
Mai există ceva de strigat pe stadioanele de fotbal?
Există o teorie imbecilă conform căreia la stadion poţi face mai orice, „nu sîntem la teatru“, e bine să existe un loc unde să se descarce flăcăii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Turismul ne e străin
Morișca merge oricum și mereu apar alți clienți fraieri.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Ce lipsește pe piața politică
Tejghelele vieții noastre politice, deși multicolore în aparență, sînt, de fapt, goale.
Viktor Orbán (9298443437) jpg
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Orbán și românii
Indiferent însă de ceea ce îl mînă în luptă pe dl Orbán, nota sa de plată e mult întîrziată.
Frica lui Putin jpeg
Cenaclul „Flacăra” 2.0
Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist”. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
O spectaculoasă prăbușire mută – o întîmplare din deceniul Iohannis
Cu adevărat uimitoare sînt căderile care nu produc niciun zgomot.
Phone Booth with Tower Bridge (36387425206) jpg
Cabina de telefon
În Marea Britanie, tradiționalele cabine roșii de telefon au devenit mici galerii de artă.
Iconofobie jpeg
Detalii complicate
Putem sesiza incongruențe multiple între omul creator și – jucîndu-ne puțin cu noțiunile – creatorul trăitor.
„Cu bule“ jpeg
Teoria chibritului
„A face teoria chibritului” e una dintre expresiile colocviale și umoristice cunoscute de toată lumea, dar pe care dicționarele noastre nu le-au înregistrat.
HCorches prel jpg
Atunci ne vom transforma într-un algoritm matematic
Nu matematica, nu fizica, nu chimia sînt cele care dau unei națiuni identitate. Ci limba, literatura, istoria, artele.
p 7 WC jpg
Crizele de astăzi sînt altfel
Crizele nu mai sînt evenimente rare și izolate, care afectează un grup restrîns de persoane.
Un sport la Răsărit jpeg
Carevasăzică, Viktor Orbán ține cu Csikszereda?
Tipul e un fabulos afacerist care foloseşte orice mijloc, orice tertip pentru a-şi mări capitalul, financiar sau electoral.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Pensionarii de la terasă
Îmi vin în minte pensionarii străini, turiști prin România anilor ’70-’80, care ne uimeau prin mobilitatea, veselia și seninătatea lor.
O mare invenție – contractul social jpeg
Jus cogens
Cine are cîștig de cauză într-un conflict? Cel care e mai puternic sau cel care are dreptate?

HIstoria.ro

image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.
image
Şiretlicurile lui Vlad Țepeș: Începutul războiului cu otomanii
În 1460, câțiva dintre boierii nemulțumiți de Vlad Țepeș au sosit la Curtea lui Mahomed al II-lea și i-au prezentat situația din Valahia și probabil unele povești exagerate de-ale lor. Chemat imediat la Edirne/Adrianopol pentru a duce tributul și 500 de băieți, Vlad a trimis vorbă sultanului...
image
Dacia romană, o provincie puternic militarizată
Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi.