Cîte patrii are omul?
Dacă ne luăm după Scriptură, nici una dintre țările pămîntești nu poate fi patria adevărată a omului. „Patria noastră“ – spune Apostolul – „este în ceruri…“ Aici, sub cer, sîntem, oriunde am trăi, în postura unor exilați: sîntem, cu alte cuvinte, „străini“, aflați în trecere, pe calea inexorabilă care duce spre dincolo. Pe de altă parte, e perfect normal, perfect legitim, să te simți legat de locul nașterii tale, să aderi emoțional la limba ta, la istoria țării tale, la predecesorii tăi, la tradițiile în care îți recunoști identitatea. Înțelept și recomandabil este însă, în același timp, să rămîi conștient de faptul că a te fi născut într-un anumit spațiu e un „dat“, nu o „alegere“ și că, prin urmare, nu-ți poți afișa apartenența la patria ta ca pe un merit personal, ca pe un cadou cu care te-a onorat Providența, în urma unei“ evaluări“, absolvite cu mențiunea „excepțional“. Am mai spus-o: nu poți fi „mîndru“ că ești român, după cum nu poți fi mîndru că ai ochi albaștri. Faptul de a fi român trebuie asumat fără „slavă deșartă“, fără făloase complexe de superioritate. Dar a fi român (și a fi de orice altă nație) presupune îndatoriri, loialități, angajamente, fără de care ești, omenește (nu strict „patriotic“), descalificat.
Am reflectat din nou, de curînd, la toate aceste lucruri, cînd, la Sibiu, am fost martorul unei reîntîlniri a sașilor de pretutindeni. E un eveniment care, după 1989, are o ritmicitate anuală și un echivalent simetric în afara României, la Dinkelsbühl. Ori de cîte ori am avut ocazia să fiu de față la astfel de festivități, am fost tulburat să constat cu cîtă căldură, cu cîtă grație, cu cîtă fidelitate asumă sașii (cei, puțini, rămași în țară, dar și cei plecați) nevoia de a fi, iarăși și iarăși, prezenți în țara obîrșiei lor. Iată – mi-am spus – oameni care, fără efort, fără emfază, fără declarații obeze, se comportă ca și cum ar avea nu o singură patrie, ci două: patria etniei proprii, dar și patria locului în care s-au născut. Una nu o exclude pe cealaltă. Ba dimpotrivă: ele se potențează reciproc, asemenea unui ferment suplimentar de bogăție interioară.
„Cum așa?“ – mi se va răspunde, cu strămoșească iritare. „Poți fi, simultan, patriot neamț și patriot român?“ Ba bine că nu! – va suna replica mea. Și în cap de listă îl voi aminti pe regele Carol I, neamț get-beget, dedicat însă României fără ezitare și fără concesii. E cel care a modernizat radical țara după unirea Principatelor și cel care i-a obținut independența, după secole de dominație otomană. Uităm prea ușor și de Karl Storck, fondatorul școlii românești de sculptură modernă, în succesiunea căruia a apărut Brâncuși. Nu vom întîrzia, acum, asupra unui inventar complet. Dar putem invoca oricînd contribuțiile decisive ale unor etnici germani la evoluția culturii autohtone, de la Oskar Walter Cizek, critic de artă de anvergură, sprijinitor al avangardei românești din anii ’20 ai secolului trecut, pînă la un muzician ca Wilhelm Berger, sau la scriitori ca Wolf von Eichelburg, Eginald Schlattner, Oskar Pastior, Herta Müller, ca să nu pomenim decît cîteva nume. De neocolit este uriașul patrimoniu de cultură și civilizație lăsat, în Ardeal, de minoritatea sașilor în cei 800 de ani de conviețuire cu noi. Neobișnuit e și impulsul cîtorva saxoni transilvăneni de a reveni în țară după 1989, dedicîndu-se generos și discret unui eficient efort de reconstrucție. Mă gîndesc, de pildă, la Michael Schmidt, reprezentantul firmei BMW în România, care a făcut și face pentru țară mai mult decît mulți români „puri“, vajnici, declarativi, lăcrămoși și inerți. Și nu e întîmplător că electoratul român a decis, în 2014, să-și aleagă un președinte neamț, socotindu l mai potrivit decît unii profesioniști ai patriotismului local pentru a asuma onoarea de lider al conaționalilor săi.
Poți fi deci patriot autentic și pe „frontul“ nației din care faci parte, și pe frontul țării tale de adopție. Ca prietenul meu Martin S. Martin, stabilit în Statele Unite de multă vreme, dar pe care vigoarea sentimentului românesc nu-l împiedică să fie îndrăgostit și de locul unde trăiește și pe care îl slujește competent, în beneficiul gazdelor, dar și al „imaginii“ țării din care a plecat.
Pe acest fundal, sînt mirat și stingherit că un distins intelectual ca dl Kelemen Hunor poate declara, vag încruntat, că maghiarii din România nu pot și nu vor să sărbătorească centenarul Marii Uniri. OK! Nu-i obligă nimeni! Sînt, probabil, și mulți români care vor trece prin acest episod cu alte griji decît cele ale comemorării. Nici mie nu-mi plac maneliștii sentimentului patriotic, xenofobii, flăcăii care se îmbrobodesc în drapel, crezînd că, astfel, fac un hatîr patriei și se pot contamina, prin simplă vorbărie, cu eroismul strămoșilor. Dar o legitimă ceremonie națională nu face parte din acest tip de manifestări. Ca să nu mai spun că unui exces nu i se răspunde cu altul. Avem exemplul sașilor, pe care cetățenia română nu-i otrăvește, nu-i apasă, nu-i ține prizonieri într-o cronică idiosincrazie. Poți fi, iată, bun sas și bun român. Poți fi, cred, bun maghiar și bun român. Dacă nu poți duce „povara“ acestei duble apartenențe, vei defila mereu dinaintea celor cu care conviețuiești de cînd te-ai născut cu mina resentimentară a victimei de serviciu, a dezrădăcinatului captiv în indispoziții de secol XIX. Dacă două patrii îți sînt prea mult, riști să nu te mai identifici deplin cu nici una.
