Cît de universală e universalitatea?

Era inevitabil ca realitatea (şi ideologia) globalizării să readucă în prim-plan problema, mai veche, a universalităţii. Ambele au dificultăţi cu integrarea diferenţelor tribale, a particularismelor de tot soiul. Întrebarea care se pune este, cu alte cuvinte, cum să unifici planeta fără să o decolorezi şi, pe de altă parte, cum să păstrezi culorile locale fără să subminezi coerenţa necesară a unei lumi în care distanţele sînt tot mai nesemnificative, iar graniţele tot mai convenţionale. Cercetările asupra mediului dovedesc, zi de zi, că ceea ce se întîmplă în fiecare punct de pe glob afectează ansamblul şi că, prin urmare, nu poţi lăsa fragmentul rebel la voia întîmplării. Numai că, odată cu imperativul intervenţiei, se deschide amplul contencios al legitimităţii ei. Cînd, în ce limite, sub ce tutelă se poate interveni? Este modul de viaţă occidental singurul candidat posibil la universalitate? Şi dacă sînt de luat măsuri prompte pentru corecţia derapajelor legate de mediu, putem lua, cu egală îndreptăţire, măsuri de ajustare a sistemelor politice diferite de ale noastre? E democraţia parlamentară potrivită cu orice tip de civilizaţie? Gandhi - ca să dăm un singur exemplu - era de altă părere. Cît de raţional este, în acest caz, să ne ocupăm cu elvetizarea Irakului? Pentru salvarea vieţii pe pămînt, conştiinţa "umanităţii" noastre solidare nu mai pare să fie suficientă. Umanitatea e prea diversă şi are dreptul să fie aşa. Ar trebui deci să găsim un alt concept al eventualei şi necesarei noastre acţiuni comune. Jeffrey Sachs propune să înlocuim "umanitatea" cu "specia": pentru a ne califica pe termen lung, trebuie să realizăm unitatea speciei, adică să ne punem problema supravieţuirii la nivel zoologic. Un chimist olandez, Paul Crutzen, laureat al Premiului Nobel în 1995, s-a gîndit să dea perioadei în care ne aflăm un nume nou, asemănător cu acela al erelor aurorale: Anthropocen, o eră în care omul a devenit factor geologic. Un influent factor biologic a fost întotdeauna, dar acum miza a crescut enorm: omul poate schimba destinul cosmic al planetei sale, poate induce sau dezamorsa o nouă glaciaţiune. Cît de adînc poate să bată, însă, "universalitatea" speciei? Ea întruchipează un punct de vedere care percepe omenirea de foarte sus, ca pe o aglomeraţie omogenă de indivizi fără chip. Din această perspectivă plonjantă, ce mai înseamnă, de pildă, ce mai pot însemna "drepturile omului"? De ce-am vorbi despre drepturile speciei "om" altfel decît vorbim despre drepturile urşilor sau ale peştilor? Care e, atunci, temeiul "universal" al acestor drepturi? Pentru Jean Baudrillard, invocarea lor nu e altceva decît un stindard ideologic între altele ("Gradul zero al gîndirii politice contemporane" ricana, cîndva, Régis Debray). Marcel Gauchet e încă şi mai radical: "Din punctul de vedere al unui conducător chinez, indian sau arab, drepturile omului sînt, în primul rînd, drepturile omului alb de a exporta modelul de civilizaţie care le-a făcut inteligibile" (vezi Le Débat, numărul din mai-august 2000). Evident, asemenea mici şarje "anti-imperialiste" simplifică prea mult lucrurile. Dar tema drepturilor omului şi a universalităţii lor nu ar trebui clasată, superficial, printre subiectele "rezolvate". E destul să luăm notă de ultimele declaraţii ale unui "adept" notoriu (Bernard Kouchner), brusc stupefiat să constate că între "Realpolitik" şi drepturile omului survin, hélas, oarecari discontinuităţi. De altfel, echipa care a produs Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată, în decembrie 1948, ca document oficial al Adunării Generale ONU era mai mult decît onorabilă, dar de o pitorească heterogenitate. Sub patronajul dnei Eleanor Roosevelt, văduva fostului preşedinte american, au lucrat un diplomat francez cu formaţie de jurist (René Cassin), un jurist canadian (John Humphrey), un diplomat libanez de religie ortodoxă (Charles Malik), cu studii de matematică, fizică şi filozofie (fost student al lui Heidegger!) şi un reprezentant al Chinei (!), Peng-chun Chang, om fin, atipic pentru momentul de-atunci al ţării sale (şi de altfel retras curînd din funcţie), preocupat să introducă în textul Declaraţiei principii ale lui Confucius şi Mencius. Rezultatul acestei genuine colaborări nu pare marcat de contribuţia mediteraneană şi asiatică. Oricum, "universalitatea" grupului de redactori e, cum vedem, destul de "particulară". Dezbaterile pot continua. Ca să nu spun că trebuie luate de la capăt.