Cinste şi onestitate

Pînă şi cei care văd în Ion Iliescu cel mai sumbru personaj postrevoluţionar, cauza tuturor relelor, criminalul suprem, oaia neagră a tranziţiei autohtone, trebuie să admită cu regret, cu tot soiul de nuanţe relativizante, fără tragere de inimă, că, în materie de corupţie, omul e inatacabil. N-a furat, n-a fost implicat în afaceri dubioase, nu s-a îmbogăţit. A fost cinstit şi, prin aceasta, consecvent cu propriile principii şi cu doctrina pe care o reprezintă. De aici vine, în bună măsură, popularitatea sa durabilă, succesul său electoral şi ascendentul său asupra partidului pe care l-a fondat. Ion Iliescu nu seamănă deloc cu ceilalţi lideri PSD. Aplauzele cu care a fost răsplătit după ultimul său discurs dinaintea colegilor politici demonstrează că pînă şi baronii, sub-baronii şi baroneii sînt sensibili la autoritatea unui om de convingeri care, pe deasupra, trăieşte conform convingerilor sale. S-a observat totuşi, pe bună dreptate, că ceea ce Ion Iliescu spune astăzi despre căpătuiţii din PSD îi era cunoscut şi ieri, pe vremea cînd păstorea ţara şi partidul. Ceea ce nu l-a împiedicat să muşamalizeze lucrurile, să minimalizeze deriva, să oblojească, patern, bubele subalternilor săi, pînă au devenit purulente. Se pune întrebarea de ce a făcut-o. Unii au invocat firea sa "blîndă", "îngăduitoare", incapabilă de răfuială. S-a vorbit de "sentimentalismul" său, de dificultăţile pe care le are cînd e vorba să se delimiteze de cei apropiaţi. O fi. Dar iată că, în momentul de faţă, cînd vorbeşte despre păcatele confraţilor săi, Ion Iliescu ştie să fie şi altfel: vehement, tranşant, sarcastic. Nici urmă de blîndeţe sau de sentimentalism. Cum se explică această schimbare de atitudine? Un prim răspuns invocă împrejurarea că avem de-a face cu cineva care a pierdut puterea. Cîtă vreme a fost în poziţia supremă, dl preşedinte n-a vrut să şubrezească sub nici o formă piramida care îl susţinea. Trebuia ca şi el, şi formaţiunea sa politică să-şi păstreze intacte "pîrghiile", să defileze glorios, invulnerabil, dinaintea unei naţiuni pline de încredere în "forţa conducătoare". Era, prin urmare, un gest de elementară "înţelepciune" politică să nu încurajezi dezvăluirile scandaloase, disensiunile interne, autocritica sinucigaşă. Nimic compromiţător nu trebuia să iasă la suprafaţă. Dar pierderea alegerilor generale, ca şi a alegerilor de partid, a făcut să cadă toate aceste precauţii. Dl Iliescu se va fi simţit trădat (tocmai de cei pe care îi acoperise), marginalizat brutal de figuri politice de mîna a doua, fără experienţă, fără convingeri autentice, fără personalitate. Drept care a atacat dur, resentimentar, lăsînd deoparte orice calcule de conjunctură, orice menajamente. Mărturisesc că această explicaţie, probabil valabilă pînă la un punct, nu mă satisface. Cred că trebuie mers mai adînc, spre resorturile ultime ale "naturii iliesciene". Ion Iliescu este, prin biografie şi formaţie, un adevărat "om de partid" (comunist). Asta înseamnă că el aşază "interesele partidului" deasupra oricăror altor valori: deasupra interesului propriu, deasupra camaraderiilor private, deasupra virtuţilor curente (sinceritate, echitate, onestitate, fidelitate etc.). Partidul trebuie slujit cu spirit de sacrificiu, trebuie ferit de orice conotaţie negativă, trebuie "salvat" cu orice preţ. Cînd e la putere, trebuie spălat de orice suspiciune, cînd e în criză, trebuie reformat "principial". Anii de derapaj se şterg printr-un drastic discurs reparator şi totul se poate lua, astfel, de la început. Hruşciov evacuează greşelile lui Stalin, Ceauşescu evacuează greşelile lui Dej. Partidul merge înainte, neîntinat de greşeli pasagere. Originalitatea, în cazul de faţă, constă în faptul că evacuatorul e totuna cu cel evacuat. Pe vremea cînd era la putere, partidul dlui Iliescu a practicat "capitalismul de cumetrie", şi-a creat imaginea unui partid corupt, a pierdut importante procente din simpatia electoratului. Acum, dl Iliescu îl ceartă. Cere înlăturarea neghinei, cere o reîntoarcere solidară în tabăra celor nevoiaşi, cere recuperarea onoarei pierdute. Dl Iliescu e cinstit. Nu se face vinovat de nici o delapidare, nu înţelege să se abată de la exigenţele unei îndelungi angajări de stînga, crede în ceea ce spune şi e gata să-şi pună crezul în practică. Totul de dragul partidului şi al stîngii. Dar cinstea e, în asemenea cazuri, altceva decît onestitatea. Onestitatea îţi cere să spui apăsat "am greşit": am lucrat cu oameni de proastă calitate, am promovat competenţe îndoielnice, am camuflat numeroase manevre de culise, m-am făcut că nu observ o întreagă reţea de ilegalităţi, am tolerat, pe alocuri, sabotarea "socialistă" a liberalismului şi ambalajul populist al infracţiunii. În apărarea dlui Iliescu sînt de spus, onestamente, două lucruri: 1) Nu e singur în categoria sa. Cunosc o mulţime de oameni cinstiţi, şi la dreapta, şi la stînga, care n-au onestitatea să se confrunte cu propriile erori şi 2) Dl Iliescu e un pesedist cinstit, care mai are de făcut pasul onestităţii. Mulţi (prea mulţi) dintre colegii săi de partid nu sînt încă, nu sînt nici măcar pe treapta "omului cinstit".