Chipuri ale răului

La Bagram (Afghanistan), la Guantánamo şi la Abu Ghraib, trupele americane au torturat prizonieri (preponderent) irakieni, prin metode sugerate şi aprobate la cel mai înalt nivel. Acum cinci ani, întreaga lume a putut vedea, stupefiată, fotografii explicite ale torturilor, iar preşedinţia lui George W. Bush s-a văzut " pentru a cîta oară? " compromisă. Săptămîna trecută, revista germană Stern a publicat un amplu documentar al litigiului, pornind de la ezitările lui Barack Obama de a tranşa lucrurile, aşa cum promisese în campanie. Lectura acestui documentar provoacă cititorului din Estul european sentimente amestecate. Am încercat să le sistematizez pe patru categorii de argumente: 1) Un profesor american de origine irakiană mi-a mărturisit, acum trei ani, că pentru poporul irakian, tapajul cu fotografiile şi cu torturile pe care aceste fotografii le ilustrează e de neînţeles. A fost război. Dictatura din Irak a pierdut războiul, iar învingătorii i-au tratat fără menajamente. "What’s the big deal?!" Ce mare lucru?! Păi să vedeţi torturi pe vremea lui Saddam Hussein! Să vedeţi cum îşi chinuia şi executa supuşii dictatorul irakian care, de regulă, trimitea familiilor corpurile tăiate în bucăţi ale prizonierilor recalcitranţi. El, nu americanii, a construit puşcăria de la Abu Ghraib, pentru a încartirui oponenţi ai regimului său. E ridicol ca, dintr-o dată, Saddam (şi suporterii lui) să apară drept victime, iar americanii drept "the bad guys". 2) Americanii, la rîndul lor, ies în faţă, în mod legitim, cu cei trei mii de morţi de la World Trade Center (11 septembrie 2001). Nu era firească o reacţie în forţă pentru a descuraja alte asemenea atacuri? Şi nu era normal să se recurgă la procedee de anchetă cît mai eficiente (chiar dacă nu tocmai ortodoxe) pentru a obţine informaţii care să prevină nenorociri de acelaşi calibru? Cînd trebuie să-ţi protejezi familia şi compatrioţii de terorişti, stai, scrupulos, pe gînduri şi faci seminarii cu infractorii despre drepturile omului? 3) Şi totuşi! E greu să digeri suficienţa cinică cu care fostul vicepreşedinte american Dick Cheney a proclamat, după căderea turnurilor: "E timpul să ne asumăm partea noastră întunecată!" (our dark side). Părerea lui a rămas neschimbată şi astăzi: "Ar fi fost imoral, ne-etic, să nu facem ceea ce am făcut!" (e vorba de anchetele sub tortură). Nici ordinul lui Donald Rumsfeld către serviciile secrete ("Fără mănuşi!") nu sună prea onorabil. Echipe întregi de jurişti au fost puse să găsească moduri de a eluda Convenţia de la Geneva şi să fabrice acoperirea juridică necesară pentru a face "legală" folosirea torturii "din raţiuni militare". Guantánamo a fost anume ales pentru a fi în afara teritoriului şi a jurisdicţiei americane. "Geniul" acestui eşafodaj al legitimării a fost John Yoo, fiul unui emigrant sud-coreean. "Băiat bun", fost profesor la Berkeley, militant pentru dreptul la avort şi pentru căsătoriile între inşi de acelaşi sex. Din ingeniozitatea şi zelul său au ieşit cîteva reguli de tortură ("enhanced interrogation methods" " metode de anchetă intensificate) foarte riguroase: simpla inducere a durerii nu se consideră tortură decît dacă duce la moarte, la invalidare organică sau la vătămarea unor funcţii corporale importante; nu se îngăduie anchete care să-l împiedice pe cel anchetat să doarmă, decît în limitele a unsprezece zile la rînd; anchetatul poate fi lovit peste faţă sau peste partea inferioară a corpului, dar numai cu palma şi numai după ce anchetatorul a îndepărtat orice inel sau bijuterie; dacă anchetatul e stropit cu apă rece, temperatura apei nu va coborî sub +5 grade Celsius; indicaţii speciale se referă la aşa-numitul "Waterboarding", care e o simulare a înecului: din 40 în 40 de secunde, anchetatului i se permit, totuşi, trei mişcări respiratorii, iar întreaga şedinţă nu poate dura mai mult de două ore. Nu e de mirare că au existat ofiţeri superiori şi înalţi oficiali care s-au derobat, şocaţi, de la astfel de procedee şi au încercat să le oprească. E, de pildă, cazul lui Richard Shiffrin, adjunctul departamentului juridic al Pentagonului, care a declarat, în 2003: "În Al Doilea Război Mondial, am condamnat japonezi la moarte exact pentru ceea ce facem noi acum!". 4) E, pe de altă parte, imposibil pentru cititorul est-european, păstrător al memoriei Gulag-ului, cvasi-contemporan cu "experimentul" Piteşti, cu Aiudul, Canalul, Gherla, Periprava etc. să nu fie cuprins de perplexitate, oroare şi melancolie. Torturile din închisorile americane sînt inadmisibile şi prin ele însele, şi prin pedanteria penibilă a reglementării lor. Dar existau, totuşi, reglementări. Concret vorbind, relele fotografiate la Guantánamo şi Abu Ghraib constau mai ales în "înjosiri" (prizonierul e ţinut gol în celulă), bătăi la fund cu sticle goale de plastic, "poziţii de stres", impunerea stării de veghe, ameninţarea cu cîini, asurzirea prin muzică dată la maximum, simularea înecului, expunerea alternativă la temperaturi foarte joase sau foarte înalte. Deţinuţii lagărelor comuniste pot povesti însă lucruri mult mai "tari". Pentru majoritatea, nu există fotografii... Şi nici proteste radicale la scară mondială, cu demonizarea făptaşilor. Dar a încerca să "clasifici" răul, să vorbeşti de gradele lui, de un rău imprescriptibil şi de un rău scuzabil, dacă nu chiar legitim e, pînă la urmă, a te înscrie în cataloagele lui. Nu există ură dreaptă şi nu există răzbunare justă. E concluzia colonelului Steven Kleinman, care, martor al unor scene de tortură în Irak, a putut spune: "Oricît ţi-ai dori răzbunarea, trebuie să ai integritatea de a spune nu". Colonelul Kleinman a fost, în consecinţă, evacuat din Bagdad.