Cercul vicios al ideologiilor

Ideologiile nu sînt preocupate să afle şi să exprime adevărul, pentru valoarea lui de adevăr. Ceea ce le interesează e să confecţioneze un adevăr utilizabil. Cu alte cuvinte, "adevărul" nu e, pentru ideolog, decît un instrument manipulatoriu, un dispozitiv apt să slujească, funcţional, un interes de grup sau de clasă. Pentru ca o idee să întemeieze o ideologie, ea trebuie să fie schematică (şi deci accesibilă celor mulţi, fără efort) şi uşor convertibilă în strategie de stradă. Numai ideologiile sînt rezumabile într-un "curs scurt". De fapt, ele nu sînt decît ceea ce spune cursul scurt. Activiştii n-au niciodată nevoie de mai mult, pentru a-şi pune în mişcare programul. Tocmai pentru că vizează "aplicabilul", ideologiile sînt mai periculoase decît metafizica propriu-zisă. Ele nu-şi propun să "interpreteze" lumea, ci să o "schimbe". Interpretarea poate fi greşită, fără a muta lucrurile din loc. Schimbarea însă nu eşuează în eroare, ci în crimă. Ea devine o tehnologie a dislocării, a neaşezării, a unei arbitrare radicalităţi. Dar mai are rost să vorbim, astăzi, despre primejdia ideologiilor? Raymond Aron se întreba, încă din 1955, dacă nu cumva sîntem contemporani cu sfîrşitul lor (cel puţin pe scena mare a lumii civilizate), iar Daniel Bell a scris, pe această temă, o carte întreagă: lupta politică nu mai are nevoie de motorul ideologiilor. Din îndreptare ale acţiunii, ele au devenit "o fundătură". Dacă ne gîndim strict la ideologiile "tari" care au marcat secolul trecut (nazismul şi comunismul), cei doi autori par să aibă dreptate. Pe de altă parte, asistăm la proliferarea cotidiană a unei puzderii de ideologii soft, mai puţin sîngeroase, dar de o eficacitate insidioasă. Există o ideologie feministă, una ecologistă, una gay, una a mondializării. Postmodernismul nu e nici el scutit de o anumită componentă ideologică, iar "integrarea europeană" alunecă, încet-încet (din păcate), spre pragmatismul triumfal şi simplificator al unui discurs ideologic. Ideologiile au o tendinţă naturală de a se multiplica, şi asta pentru că dezlănţuirea lor stîrneşte " prin reacţie " excese de acelaşi tip. Ideologiile nasc contra-ideologii. Ele nu sînt combătute, de regulă, prin demolarea artificiului lor de principiu, ci prin ideologii noi, grăbite să impună construcţii de sens opus, la fel de artificiale. Avem de-a face, aşadar, cu un perfid cerc vicios, de natură să ne transforme pe toţi, pe nesimţite, în carnea de tun a unui turnir ideologic fără sfîrşit, cu efect de diversiune. Să luăm cîteva exemple. Calul de bătaie al nazismului a fost, de la bun început, ameninţarea bolşevică. Mapamondul trebuia protejat de spectrul sinistru al ideologiei comuniste, împotriva căruia orice derapaj trecea drept scuzabil. O ideologie criminală se justifica, astfel, prin combaterea unei alte ideologii, calificate drept şi mai criminală încă. Apoi, ideologia comunistă şi-a alcătuit un portret plauzibil, invocînd necesitatea urgentă a luptei antifasciste. Dictaturile stîngii au devenit, aşadar, opţiunea inevitabilă ("răul mai mic") al celor terorizaţi de dictaturile dreptei. Abuzul comunist a stimulat, la rîndul lui, acute simpatii dextrogire. Acelaşi mecanism se verifică peste tot. O multiseculară aroganţă macho, devenită ideologie curentă (cu tot alaiul ei de suficienţă, nesimţire şi inechitate), a sfîrşit prin a provoca frontul de apărare (şi apoi de atac) al ideologiei feministe, pentru care masculinitatea nu e decît un atavism teriomorf, un soi de balaur imbecil şi violator, condamnat ori la obedienţă, ori la dispariţie. Foarte curînd, spiritul agitatoric, mobilizator, al feminismului duce la recoagularea unui "neo-machism" excedat şi sarcastic, tocmai bun să isterizeze sensibilitatea feministă, care se simte confirmată, prompt, în presupoziţiile ei. Şi aşa mai departe. Majoritatea heterosexuală, legitimată printr-o inflexibilă ideologie a "normalităţii", penalizează brutal diferenţa întruchipată de minoritatea homosexuală, intervenind autoritar în sfera ei intimă: "ereticii" nu sînt pur şi simplu sermonizaţi, asumaţi şi ajutaţi creştineşte, ci condamnaţi la exterminare juridică şi socială. În replică, grupările gay compun un provocator eşafodaj ideologic, menit să-i compromită moralmente pe majoritari. Din acuzaţi, ei se transformă, după principiul clasic, în acuzatori. Defensiva homo devine asalt, revoluţie, avangardă. Individualul militant combate generalul, excepţia fragilă cere statut de regulă totalitară. Reacţia heterosexuală nu întîrzie să apară: pe măsură ce ideologia gay e mai euforică, conformismul hetero e mai sumbru. O rapidă reflecţie asupra tuturor modelor ideologice contemporane (de pildă, asupra escaladării tensiunii dintre "europenism" şi "euroscepticism") va conduce la concluzii asemănătoare: pendulul ideologic se mişcă după acelaşi grafic, confruntările veacului se supun aceleiaşi mecanice simetrii. S-ar părea că nu putem evada din cadenţa sărăcitoare a lui "sau-sau", că ne vom irosi în adversităţi grosolane şi previzibile, în vreme ce întrebările adevărate ale lumii se asfixiază, nefrecventate, la periferia atenţiei noastre. (Dilema veche, nr. 93, 28 octombrie 2005)