Ce știu și ce pot economiștii
În ce mă priveşte, cînd e vorba de economie, nici nu ştiu, nici nu pot. Mă tem că sînt mai mult decît incompetent: sînt inapt. Îmi lipseşte, probabil, alcătuirea mentală necesară pentru a pricepe rapid şi adecvat despre ce este vorba. Prin urmare, mă bizui, fără rezerve, pe specialişti. Îi cred. Merg pe mîna lor. Mai ales că mulţi dintre ei – de fapt, toţi – se socotesc profesioniştii unei ştiinţe. O ştiinţă cu legi clare, cu premii Nobel, cu dexterităţi tehnice, care se formează laborios, în universităţi de profil. Cînd economiştii spun ceva, e musai să fie cum spun ei. Nu sînt „eseişti”, nu sînt „metafizicieni” obscuri, nu sînt scriitori de popularizare. Au pe mînă instituţii-cheie, state întregi, nenumărate organisme internaţionale şi, în fond, soarta lumii.
Uneori, însă – acum, de pildă –, sînt descurajat. Nu mai mi-e clar ce ştiu economiştii şi ce pot face cu ceea ce ştiu. Se contrazic, fac predicţii vagi, n-au soluţii. Criza economică pare să fie o evidenţă, dar e curios că ea n-a fost presimţită la timp şi că n-a putut fi prevenită. Sau dacă nu e curios, dacă e normal să nu poţi evita o criză de anvergură, atunci încrederea mea în competenţele ştiinţei economice – ca şi într-o legitate a realităţii economice – e serios fisurată. S-ar zice că sîntem la nivelul seismologiei: aflăm că vine cutremurul abia cînd, practic, el a şi început. Unii zic, cu o competenţă baritonală, că marele pericol este inflaţia. Alţii zic că, dimpotrivă, marele pericol este recesiunea. Pentru cei dintîi, soluţia e limitarea consumului. Pentru ceilalţi, soluţia e stimularea consumului. Milton Friedman crede că panaceul e piaţa, care reglează, de la sine, totul. John Kenneth Galbraith crede că piaţa e o idee depăşită şi un regulator arbitrar. Marele Keynes garantează viitorul capitalismului, cu condiţia ca statul să asume, în mod inteligent, atunci cînd e cazul (cînd apare riscul – inerent – al stagnării), un rol de stimulent eficace. Dimpotrivă, marele Schumpeter e de părere că sistemul capitalist va fi, pe termen lung, incapabil să supravieţuiască. Problema e ce facem noi, profanii, în timp ce toate aceste dispute se desfăşoară, boreal, peste capul nostru. Ne lăsăm sau nu ne lăsăm pe mîna „experţilor”? N-avem de ales. Ne lăsăm. Dar pe mîna căruia dintre ei?
Robert Heilbroner, autorul unei frumoase cărţi despre evoluţia ideilor în economie (Filosofii lucrurilor pămînteşti) vorbea, încă din 1986, despre „neputinţa ştiinţei economice contemporane de a oferi o evaluare convingătoare sau durabilă privind logica economică a situaţiei noastre istorice actuale”. Într-adevăr. Ca să faci previziuni corecte, trebuie să te poţi bizui pe o regularitate fermă a fenomenelor de care te ocupi. Or, nu există regularitate fermă a progresului tehnologic (a cărui influenţă asupra vieţii economice e decisivă), nu există regularitate fermă a comportamentului uman, a evenimentelor naturale şi a evoluţiilor politice. Economiştii nu pot lua în calcul decît realităţi imediate, conjuncturi „actuale” şi dezvoltări „posibile”. În acest sens, ei sînt „realişti”. Prea realişti: nu-şi pot permite să rişte ipoteze de lucru dincolo de orizontul vremii lor, dincolo de mentalităţile, stereotipiile şi obsesiile veacului. Cred, de aceea, că ne confruntăm nu doar cu o criză economică, ci cu o criză a ştiinţelor economice. Şi că prima n-ar fi existat fără cea de a doua.
(preluat – fără să fi aflat, între timp, răspunsul – din Adevărul, 2008)
