Ce lipsește pe piața politică
(Reluare melancolică din Dilema veche, iulie 2011)
N-am cum să fac un inventar complet. Tejghelele vieții noastre politice, deși multicolore în aparență, sînt, de fapt, goale. Dar m-aș opri la trei însușiri, fără de care, după părerea mea, un om politic nu este nici om întreg, nici politician întreg.
Asistăm mai întîi la o gravă carență a exprimării. Nu mă gîndesc numai la cunoașterea aproximativă a limbii materne, la inabilitatea de a construi un discurs sau de a susține o dezbatere civilizată. Mă gîndesc, mai ales, la incapacitatea de a găsi tonul și limbajul potrivit, în funcție de interlocutori și circumstanțe. E ceea ce se numea cîndva „darul limbilor”, înzestrarea (și preocuparea) de a vorbi fiecăruia pe limba lui. S-ar zice, la prima vedere, că propun un exercițiu de ipocrizie. Dar nu despre o retorică șmecher-cameleonică e vorba, ci despre respectul pentru cel cu care vorbești și despre talentul comunicării eficiente. Pe scurt, nu e recomandabil să te porți la o reuniune diplomatică așa cum te porți la bodegă sau la o întîlnire restrînsă de partid. La fel, nu e recomandabil să te porți la o serbare cîmpenească așa cum te-ai purta la susținerea unei teze de doctorat. Or, felul de a fi și de a vorbi al politicienilor noștri e de o tristă monotonie. În general, n-au decît o singură coardă, cel mult două. Ori se străduiesc să fie hazlii cînd nu trebuie, ori se înfurie birjărește. Alții, mai puțini, își iau un aer solemn, țeapăn, de inși „cu greutate”. Cîte unul se dă, neconvingător, drept om de cultură, băiat fin, doldora de citate (inadecvate) și de informații de almanah. Virtutea care le lipsește mai tuturor este firescul: grația de a fi ei înșiși, de a se adapta situației fără să-și inventeze un rol, de a se plia pe locul, momentul și personajul cu care se confruntă.
Legată de firesc, este și virtutea autenticității. Am mai scris despre asta. În contextul de față, ceea ce mă interesează este capacitatea cuiva de a acționa nu strict pe baza unui calcul, ci și pe baza unei convingeri. E adevărat că viața politică, mai ales în timpul campaniilor electorale, e de negîndit fără o sumedenie de „figuri impuse”. Trebuie să devii simpatic alegătorilor, să te faci văzut printre tarabele vreunei piețe, să tragi cîte o horă, să pupi copii care îți dau flori și țărăncuțe care îți dau pîine cu sare etc. Dar toate astea se pot face teatral, fără har, fals, dacă nu-ți pui problema să asumi în cît mai mare măsură omenescul lor, hazul lor conjunctural, cordialitatea – fie și simbolică – a desfășurării lor. Trebuie să vrei să pui cît mai mult sens și cît mai multă angajare personală sinceră în tot ceea ce pare o scenografie mecanică. La limită, trebuie să te gîndești de două ori înainte de a face un gest sau de a participa la un tip de manifestare care nu ți se potrivesc. Puțină sfială, puțină rezervă nu strică. Dimpotrivă. (Adaug, totuși, că autenticitatea e altceva decît „spontaneitatea” naturii fruste, inapte de autocontrol, negrădinărite, dezvoltate numai pe palier psiho-fiziologic. A nu fi decît autentic nu e încă o virtute. Și mitocanul, și analfabetul sînt „autentici”! În defavoarea lor și a celorlalți...)
O a treia virtute de care omul politic autohton duce lipsă este uitarea de sine. Majoritatea jucătorilor noștri politici sînt manevrați de o dizgrațioasă inflație a eului. Chiar – și mai ales – cînd nu dispun de un eu prea bine conturat. Mulțumiți de ei înșiși, bine zidiți în certitudini autocomplezente, încîntați să-și etaleze calitățile proprii („băieți deștepți”, plini de umor, dar oricînd gata de bătaie, hiper-descurcăreți, „mai mult sau mai puțin onești”, ca tot românul, autoritari și bășcălioși, oameni de partid, de gașcă, de comitet – una peste alta, mereu îndreptățiți să ocupe orice funcție, să ne conducă, să ne certe, să ne învețe). Oricum, avem de a face cu inși a căror principală preocupare, a căror axă existențială este reușita personală. Cariera, funcția, poziția în partid, procentajul electoral, averea și plăcerile proprii sînt țeluri constante, cărora li se subordonează tot. Cu alte cuvinte, principala ocupație a lui Ghiță este Ghiță. Restul e materie primă… Carne de tun, public de fraierit, popor. Încă aștept să văd apărînd pe scenă un personaj care să-mi transmită sentimentul că ceilalți îl preocupă mai mult decît îl preocupă sinele propriu. Unul care e imun la fascinația victoriei proprii, a „imaginii” proprii, a rolului său istoric. Unul care să nu vrea decît să-și facă bine treaba și să plece.
Mi se va spune că între „a fi tu însuți” și „uitarea de sine” e o contradicție. Nu e. A fi tu însuți e a nu-ți falsifica natura. A uita de sine e a nu ți-o idolatriza. Ceea ce ți se cere, de fapt, e să nu minți în felul tău de a fi și să nu fii egolatru. E greu! Dar politicienii noștri n-ar avea decît de cîștigat dacă ar înțelege că politica nu e o treabă ușoară, la îndemîna oricărui veleitar lacom (de putere și privilegii).
