„Ce-i într-un nume?“
„Ce-i într-un nume?“, întreba Julieta în celebra scenă. Nimic altceva decît o convenție, își răspundea. Nici roza (nume comun), nici Romeo (nume propriu) nu și-ar pierde din calități dacă ar fi altfel numiți. Filozoful Cratylos din dialogul omonim al lui Platon n-ar fi fost de acord. Pentru el numele – proprii sau comune – sînt neapărat corecte sau nu sînt deloc, adică se aplică adecvat naturii lucrurilor. Pînă la un punct, Socrate tinde și el să-i dea dreptate. Numele ar fi un fel de pictură fidelă a realității, realizată de limbaj: „Dacă cineva ar putea imita, cu litere și silabe, natura fiecărui lucru, oare nu ar prezenta el lucrul acela așa cum este?“. De fapt, Socrate însuși nu-i prea încrezător în teza aceasta a unui limbaj-pictură. Și totuși, care e legătura între limbaj (sau limbă) și realitate rămîne o problemă dificilă pînă și pentru filozofia și științele contemporane.
Mai întîi, depinde numele de realitate? Da, cel puțin pentru scriitori, legătura dintre nume și destinul personajului literar e evidentă: să te cheme „Unrat“ (scîrnăvie) ca pe nefericitul profesor din romanul lui Heinrich Mann e o fatalitate care va conduce negreșit la ruină. Un „Trahanache“ nu poate fi decît un nătărău împiedicat, iar un „Harpagon“ (de la harpago = a răpi în grecește) – un hrăpăreț. „Hector“, comandantul troienilor din Iliada, e cel mai bun nume pentru eroul viteaz care „ține“ bine cetatea contra tuturor inamicilor (înseamnă literar „Cel care ține“). Iar dacă te cheamă „Odiseu“, e limpede că vei avea multe de îndurat în viață și te vei plînge mereu de soarta care-ți amînă întoarcerea acasă, căci numele tău nu înseamnă decît „Plîngăciosul“. „Nomina omina“ (numele sînt oracole), spuneau romanii.
Dar dacă numele face el însuși destinul sau dacă, dimpotrivă, numai îl oglindește, nu e niciodată clar. Însă schimbarea numelui rămîne, în tot cazul, un act decisiv, care ridică pe alt plan destinul – asumat sau impus: un anume moș Quesada (brînzoaică), ori Quijada (falcă) aspiră să devină cavaler rătăcitor: nu-i suficient să-și afle o armură veche și un cal răpănos: e mai ales nevoie să-și schimbe numele de ocară și, iată, se naște minunatul cavaler Don Quijote de la Mancha, încarnarea idealului nemuritor. Cît despre teluricul Sancho, acesta se poate nemuri cu neschimbatul și foarte potrivitul lui nume „Panza“ (adică „burdihanul“).
Schimbarea numelui cuiva era adesea apanajul celui mai puternic decît el: în vechime, sclavii domestici, odată intrați în casa stăpînului, primeau un alt nume. Biblicul Iacob are un nume ce-i exprimă condiția inițial nefericită de „al doilea sosit“ (înseamnă „cel ce vine pe urme“), văduvit astfel de moștenirea tatălui. Dar după ce se luptă o noapte întreagă cu un personaj misterios și divin la apa Iabocului, acesta, ca un stăpîn, îi dă deopotrivă un nou nume și un nou destin: Israel, adică „se luptă (cu) Dumnezeu“. Sau poate că lucrurile au stat cu totul altfel: cei care au scris capitolele respective din Cartea Facerii (cîndva prin secolele VIII-VII î.Chr.) au ținut să explice straniul nume tribal de „Israel“: astfel, sensul literal „luptă Dumnezeu“ l-au înțeles ca însemnînd „luptă cu Dumnezeu“ și, pentru a-i da numelui o realitate eroică, au născocit lupta de-o noapte a strămoșului eponim cu Dumnezeu.
Că numele, chiar și cele comune, nu atît „pictează“ viața, cît o construiesc, mai ales sub raportul destinului, e un fapt foarte comun în Biblie – atîta doar că traducerile îl omit și-l ascund de nevoie. Dar cu ceva acces la original, ai impresia că multe istorii nu-s decît explicitarea unor nume și a legăturii etimologice sau semantice dintre acestea.
De ce se numește în ebraică „femeia“ ișah? Pentru că, vor fi raționat vechii scriitori, „e scoasă din bărbat“ (iș). Derivarea în limbă (cuvîntul ișah e scos prin derivare din cuvîntul iș) naște istoria cu ișah, femeia cea reală, scoasă de Dumnezeu din coasta lui iș. Însă de ce, la rîndul lui, Adam (adică „omul“) se numește așa – „adam“? Pentru că, aflăm, e „pulbere din pămînt“, iar „pămînt“ se spune în ebraică adamah. Literal, „îl scoți“ pe adam din adamah! Dumnezeul-olar va modela omul din pămîntul în care el se va întoarce și doar „suflul de viață“ îl distinge pentru un răstimp pe om de pămînt.
Dar oare de ce Înșelătorul, cel care duce în ispită perechea primordială, e tocmai șarpele? Sigur, șarpele, mai mult decît toate celelalte animale, e declarat „inteligent“ (arum). De aceea, poate vorbi cu femeia și-i poate lămuri interdicția de a mînca din pomul cunoașterii. Dar oare de ce tocmai șarpele joacă acest rol de ispititor inteligent, și nu vulpea ori altă viețuitoare? Explicația ține de limbă: șarpele e cel mai inteligent dintre toate animalele, pentru că e gol (nud) – ceea ce se spune în ebraică tot arum. Inteligent, fiindcă gol! N-are, într-adevăr, ca celelalte vietăți, blană, păr ori pene. Spre deosebire de celelalte își arată direct pielea, întocmai ca și omul, care e și el arum – gol, înainte de a se acoperi de rușine, după ce mănîncă fructul oprit. Rolul și destinul șarpelui, inițiala prietenie cu omul, înainte de a fi despărțit de acesta prin blestem, par să stea sub semnul acestei uluitoare omonimii a lui arum, care asociază inteligența și nuditatea – deopotrivă a reptilei și a omului.
„Ce-i într-un nume?“ Multe: obicei, etimologie, gramatică, limbă, natură, adevăr și cîte altele. Sau poate toate prinse laolaltă într-un ghem de nedesfăcut. Cum stau lucrurile exact, nu știm, dar un lucru pare ceva mai limpede: acestui ghem oamenii îi spun literatură; zeii – viață.
