Ce fel de primar vrem?

Se apropie campania electorală penru Primăria Capitalei. Mi-am amintit, cu acest prilej, de un articol pe care l-am scris în timpul campaniei anterioare, cea din 2012. Constat că e încă utilizabil. Şi de vreme ce „situaţiunea“ e cam aceeaşi, nu văd de ce aş inventa un comentariu nou. Pînă şi candidatul pe care mizam atunci pare să recidiveze. Cu mai multe șanse, sper.

Pentru mine, testul suprem pe care ar trebui să-l treacă un candidat la Primăria Bucureștiului ar fi o plimbare la pas prin oraș. Aș fi curios să-l văd cum și cînd se înfurie, cînd se bucură, cînd se emoționează, ce soluții îi vin, de la caz, în minte și în ce fel pasiunea pentru București îl face să uite de sine. Aș vrea să-l văd cum reacționează la palpitul, uneori obosit, uneori isteric, al orașului, cum îi adulmecă miresmele, zvonurile, ohtăturile și țipetele, cum îi savurează tradițiile și cum se întristează cînd percepe grimasa dezordonată pe care i-au impus-o ultimii săi edili. În genere, experiențele de pînă acum mă determină să cred că nici unul din foștii primari post-decembriști n-ar fi trecut acest test. În cel mai bun caz, îi văd bucuroși, mîndri, emoționați de propriile lor isprăvi. Nu vor să lase în urmă un oraș mai bine rostuit, ci un amplasament convenabil pentru propria lor statuie. Nu pretind nici unui demnitar o vocație monahală. Admit că orgoliul, ambiția de a „lăsa ceva în urmă“ fac parte din setul de motivații legitime ale oricărui înalt funcționar public. Cu condiția să acorde programului său o mai mare atenție decît acordă fotografiei sale. Dar, uneori, nici măcar pofta de posteritate nu pare să existe cu adevărat. Lucrurile se consumă mai curînd la nivel de aranjamente personale, șmecherii lucrative, „pragmatism“ de fațadă. Privind în urmă – și ca să dau exemplul cel mai frapant –, nu‑mi vine să cred că pe scaunul pe care au stat oameni ca Pache Protopopescu sau Barbu Ștefănescu Delavrancea a putut fi așezat, printr-un obscur concurs de împrejurări, un personaj ca Viorel Lis, invitat privilegiat al budoarelor carnavalești pe care le organizează, vesel, unele televiziuni locale.

Dintre candidații viitoarei campanii electorale avînd ca țintă Primăria Capitalei, cel mai plauzibil, din punctul meu de vedere, este dl Nicușor Dan. Nu-l cunosc personal, dar știu ce a făcut și ce face și mi se pare că are marele atu de a nu semăna cu nici unul dintre antecesorii și dintre contracandidații săi. E limpede că îi pasă de înfățișarea orașului (în beneficiul căreia a intervenit eficace în mai multe rînduri, chiar dacă i-au lipsit „pîrghii“ de anvergură). Inițiativele pe care le anunță nu se desenează pe ceruri utopice, nu vorbesc despre autostrăzi singaporene, suspendate fudul peste cicatricele orașului, nu anunță mari revoluții, ci acceptă modestia filigranului, a intervenției de bun‑simț, a funcționalității bine cumpănite și  transparente. Atașant, în cazul lui, e și faptul că e dispus să participe la o cursă fără mari șanse de cîștig, doar pentru a aduce în dezbaterea publică cîteva teme esențiale pentru bucureșteni. Nu vrea, cu alte cuvinte, să impună un om, o efigie, ci o agendă. Pe de altă parte, nu e un idealist inconsistent: ceea ce a întreprins pînă acum dovedește, dimpotrivă, talent organizatoric, realism și tenacitate. Ca să nu mai vorbim de un anumit curaj civic și de o sănătoasă preocupare pentru binele comunitar. Îmi place și precaritatea – de care nu se lasă demobilizat – a mijloacelor lui financiare, startul dezavantajos pe care îl ia, alături de „veterani“ agili, „băieți de băieți“, hîrșiți în gherila politică dîmbovițeană. Îmi place, pe scurt, gratuitatea, nu lipsită de o anumită noblețe, a demersului său. Istoria ultimilor ani m-a învățat să fiu pregătit pentru orice dezamăgire. Orice promisiune se poate dovedi iluzorie, orice înzestrare umană poate da la iveală, cînd e pusă într-o situație de putere, abisuri mlăștinoase, de nebănuit înainte. Mai știu și că electoratul nostru are, adesea, din relativism, resemnare sau superficialitate, o înclinație spre candidatul „de comitet“, populist, țanțoș, văzut des la televizor: un amestec de suporter de fotbal, milițian, taclagiu, caftangiu, băiat „fin“ de bodegă și parvenit descurcăreț, cu luciu. Cu toate astea, nu încetez să sper și să pariez pe șansa excepției. Poate, odată și odată, vom avea noroc.

Tot ce am citit, pînă acum, despre trecutul și proiectele dlui Nicușor Dan mă îndeamnă să-l creditez. Am tresărit o singură dată, cînd, într-un interviu, a menționat „uriașul său talent matematic“. Îi dau un sfat bătrînesc: să evite să folosească epitetele enorme cînd vorbește despre sine. Ba, dacă se poate, să nici nu le gîndească. Ar fi păcat ca o misiune mai mult decît onorabilă și o calitate umană promițătoare să eșueze în siropul unui autoportret drăgăstos…