Cazul Lazăr

Cazul „procurorul Lazăr“ a devenit, în ultimele zile, nu numai un model de fake news inventat de Antena 3, dar a creat deja nu puține disensiuni în interiorul unor organizații civice. Nu doar „securiștii“ lui Voiculescu s-au scandalizat și i-au cerut demisia procurorului general Augustin Lazăr, ci și unii dintre așa-zișii „infiltrați“ ai serviciilor, în fapt militanți ai luptei anticorupție, care mai înainte îl susținuseră pe același Augustin Lazăr pentru poziția sa curajoasă și solidă din ultimii ani în apărarea unei Justiții independente în raport cu factorul politic.

Cel puțin partea de fake news a căzut: Augustin Lazăr nu este și n-a fost niciodată acel Gheorghe Lazăr, C.I.-istul de la Aiud, care îi ancheta pe deținuții politici în anii ’80. Nu el e „torționarul“. Totuși, s-a aflat că actualul procuror general, al cărui „cap“ este cerut cu insistență de Tudorel Toader și de Călin Popescu Tăriceanu, dar a fost deocamdată refuzat de președinte, a avut un anumit rol la Aiud, pe timpuri. A prezidat comisia pentru propuneri de eliberare condiționată și a respins în două rînduri cererea pentru o astfel de eliberare a deținutului politic Iulius Filip. Or, asta ar putea reprezenta o colaborare cu organele represiunii și, spun unii, Augustin Lazăr nu mai are dreptul să rămînă nici măcar o zi pe scaunul de procuror general. Lucrurile sînt însă mai complicate: comisia pe care o prezida tînărul procuror stagiar A. Lazăr era „tehnică“. Calcula fracțiile de executare a pedepsei și lua act de datele puse la dispoziție de ofițerii politici și de Securitate. „Am citit caracterizarea pe care mi-ați făcut-o și cunosc cine v-a pus la dispoziție materialul informativ“, scrie Iulius Filip însuși într-o scrisoare adresată procurorului, după ce fusese respins. De fapt, în condițiile de atunci, „caracterizarea“ în cauză era un fel de ordin. Se decisese „de sus“ (Partid, Securitate) că deținutul va mai rămîne în închisoare, deoarece nu se „căise“ și continua să manifeste o atitudine „dușmănoasă“. În consecință, procurorul care prezida comisia trebuia să semneze „ca notarul“ pentru rămînerea „dușmanului“ în închisoare.

Putea Augustin Lazăr să nu semneze? Desigur. Putea refuza pe un pretext oarecare, de pildă punînd la îndoială caracterizarea pe care o primise și cerînd o cercetare suplimentară. Putea tergiversa. Oricum, nu putea schimba sentința de condamnare. Ce s ar fi întîmplat? E îndoielnic că Filip ar fi fost eliberat. În schimb, procurorul neobedient ar fi fost chemat mai întîi la Partid și certat, apoi, dacă tot ar fi invocat pretexte și ar fi formulat obiecții „tehnice“ ori de drept, probabil că ar fi fost dat afară din magistratură, ba poate chiar inculpat la rîndul lui. Și-ar fi ruinat sigur cariera. Procurorul Lazăr a semnat, în consecință. N-a fost un erou, nici un disident. Pus față în față cu Răul, a suspinat, s-a temut și s-a făcut mic. Ca marea majoritate a celor de atunci. Cîți dintre cei care am trăit pe atunci am avea tupeul să ridicăm azi piatra? Cîți dintre noi, puși în condiții similare cu ale sale, am fi procedat mai curajos? Totalitarismul a știut să-și asigure complicitatea sau măcar consimțămîntul tacit al unei părți considerabile a societății. Altfel n ar fi durat atîtea decenii.

Existau domenii, precum procuratura, Justiția în general, domeniul presei, profesiunile cu încărcătură „ideologică“, unde controlul politic era puternic, direct, pe față și constrîngător. În alte domenii el era ceva mai vag. Ca scriitor, de pildă, sau artist plastic, puteai să te abții să lucrezi la comandă, să produci „omagii“. Pierdeai niște avantaje, dar măcar se tolera să-ți faci, cum-necum, meseria. Dar nu puteai fi nici ziarist imparțial, nici procuror imparțial, nici profesor de „științe sociale“ obiectiv. Supravegherea Partidului era, în aceste domenii, maximă și necruțătoare. Puteai, desigur, să ai ceva noroc, un pic de caracter și de curaj, să eviți un rău major. Nu erai obligat nici să fii „torționar“, nici, dacă nu lucrai în presa de partid, să scrii cele mai grețoase reportaje despre vizitele de lucru ale „Tovarășului“. Puteai evita „să ieși în întîmpinare“, făcînd exces de zel – ceea ce deja era un mic act de curaj. Dar, în aceste poziții-cheie, nu puteai evita să fii o roțiță în mecanismul de represiune sau de îndoctrinare. Nu puteai evita complicitățile „instituționale“. Responsabilii și decidenții reali se foloseau de astfel de „rotițe“ spre a-i face complici pe cît mai mulți.

După 1989, aceiași responsabili și decidenți reali – ori cei care i-au moștenit politic – s-au străduit să demonstreze opiniei publice că aproape toți au fost „pătați“, odată ce au trăit și lucrat în sistemul comunist. Complicitatea instituțională a pierdut orice nuanță. Răul n-a mai cunoscut trepte. Calomnia a îngropat reputații, cariere și merite indiscutabile. Discursul anticomunist a avut și el vina lui aici. Metoda a funcționat minunat mai ales cînd a trebuit desființat partizanul reformelor, adversarul continuatorilor partidului comunist, adversarul readucerii Justiției sub obroc. Nu întîmplător s-a ajuns pînă în punctul în care cei condamnați pentru corupție să fie prezentați opiniei publice drept deținuți politici și martiri ai dreptății, chinuiți de recidiva vechii procuraturi și Securități sub numele de „stat paralel“. Iar cînd cineva s-a împotrivit, precum Augustin Lazăr, s-a umblat la dosar, căutîndu-se a se demonstra cu orice preț că acțiunile sale de azi nu ar fi decît continuarea firească a celor din anii ’80.

Sînt și unii intransigenți de bună credință care ne cer să nu ținem seama de contextul politic de acum: faptul că odioasa Antenă 3 a montat „cazul Lazăr“ n-ar fi, spun ei, un motiv suficient pentru a-l disculpa pe dl Augustin Lazăr, în pofida meritelor sale dovedite din ultimii ani pe frontul luptei pentru justiție. Nici n-o facem. Dar, dacă putem face abstracție de contextul de acum, e cu neputință să facem abstracție de contextul de atunci. Or, puse în contextul de atunci, datele pe care le avem arată că procurorul A. Lazăr a fost, ce-i drept, o „rotiță“. Nu mai puțin. Dar nici mai mult.