Capodopere în dialog (III)

Publicat în Dilema Veche nr. 867 din 19 - 25 noiembrie 2020
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg

Leonardo – Rembrandt

Renașterea a fost, între altele, o tinerească ofensivă asupra lumii vizibile. Dar a sfîrșit prin a descoperi, mulțumită unor „combatanți” ca Leonardo da Vinci, că vizibilul pur, neînsoțit de nevăzutul gîndului, e insuficient, precar, inexpresiv. Fascinat de ceea ce apare dinaintea ochilor săi, pictorul înțelege, totuși, că ceea ce apare nu e decît apariție, univers secund, oglindire, adică, la limită, aparență.  Pictura ajunge, astfel, conștientă de marele paradox pe care se întemeiază. Ea face o vibrantă reverență vizibilului, dar trebuie, în egală măsură, să-l relativizeze, să-i atenueze suveranitatea, tatonînd și dincolo de prestigiul senzorialității sale.

Rostul binecunoscutului sfumato leonardesc tocmai acesta este: să așeze, asupra lucrurilor, un voal de incertitudine, o aromă de evanescență. Lumea – pare să spună Leonardo, cum spun și unii biologi ai vremii noastre – e ceva minunat și... întîmplător. Putea foarte bine să nu fie.

Cu două sute de ani mai tîrziu, un artist al Țărilor de Jos, Rembrandt, avea să propună un adevăr de alt ordin: lumea, va spune el, e ceva splendid uneori, trist cîteodată, dar necesar întotdeauna. Nu se putea să nu fie. Pentru a percepe ideea unui lucru – e de părere Leonardo – trebuie să-l privești printre gene, cu pleoapele strînse, sau în ceasul amurgului, cînd pleoapa însăși a zilei e strînsă. Pentru a percepe ideea unui lucru, răspunde Rembrandt, trebuie, dimpotrivă, să cobori, fără prejudecăți, cu ochi limpede, în materia umilă a acelui lucru, în derizoriul lui. Toată pictura lui Rembrandt este un seducător discurs despre monumentalitatea, despre îndreptățirea ontologică a derizoriului, după cum pictura lui Leonardo era un discurs despre derizoriul monumentalității.

Sfumato-ului leonardesc, Rembrandt îi opune clarobscurul. Toate cîte sînt plutesc într-o ceață care le relativizează, afirmă filosofia sfumato-ului. Toate cîte sînt sînt o luptă între lumină și umbră, care le sublimează – spune filosofia clarobscurului. Toate cîte sînt au, de jur împrejur, un ocean de neființă – crede Leonardo, platonizînd; toate cîte sînt au în jur un ocean al posibilului, preferă să creadă Rembrandt. Destinul aparențelor este, inevitabil, dispariția, observă Leonardo. Destinul aparențelor este, inevitabil, transfigurarea – e de părere Rembrandt. Vizibilul ne este dat ca să-l depășim, spune Leonardo. Vizibilul ne este dat ca să-l împlinim, spune Rembrandt. Lumea concretă este un accident al spiritului – e de părere Leonardo. Lumea concretă e confirmarea prin oglindire a spiritului – socotește Rembrandt. Umbra este sfîrșitul lucrurilor – susține sfumato-ul. Umbra este începutul lucrurilor, materia primă a luminii – declară clarobscurul. Ideile sînt modelul lucrurilor, instalate, cu oarecare răceală, pe un cer abstract – sună opțiunea „metafizică” a lui Leonardo. Dimpotrivă, ideile sînt „motorul” viu al lucrurilor, instalat în chiar inima lor – sună „crezul” lui Rembrandt și e un fapt că toate figurile sale par luminate dinăuntru, iradiante.

Pentru Leonardo, obiectele sînt o „imitație” a universalului; pentru Rembrandt, ele sînt întrupări ale universalului. Rembrandt este, prin excelență, un pictor al universalului concret, un artist aplecat cu afecțiune asupra lumii văzute, după ce, cu două veacuri în urmă, Leonardo fusese mai degrabă înclinat să reducă văzutul la nevăzut. Am putea spune că, față de el, episodul rembrandtian seamănă cu o „întoarcere a fiului risipitor” la disciplina „paternă” a realului.

Spiritualitatea tandră a lui Rembrandt față de spiritualitatea severă a lui Leonardo se exprimă contrastant, dacă observăm atent un detaliu tehnic, în aparență banal. Leonardo practică așa-numita „manieră linsă”, care nu lasă să se vadă, în lucrarea finită, dinamica dramatică a pensulației. Pensulația e, cu alte cuvinte, disimulată, culoarea desfășurîndu-se în fața noastră ca un strat neted, omogen, continuu. La Rembrandt ne confruntăm, dimpotrivă, cu expresivitatea nedisimulată a tușei: pigmentul capătă corporalitate, musculatură. Gestul pictorului se citește nemijlocit în materia picturii, e unul dintre miracolele artei de a picta: de aproape, percepem o aglomerare biciuitoare de tușe, iar de la distanță – un chip viu...

Începînd cu Rembrandt, calea către Van Gogh și mai departe (către pictura gestuală de astăzi) este deschisă. Deosebirea dintre maniera linsă și pictura de tușă e totuna cu deosebirea dintre un finisaj scrupulos și un savant non-finit, dintre rigoare academică și expresivitate temperamentală. Asta nu înseamnă că Leonardo poate fi calificat drept „academist”. E cunoscută rezerva pe care i-o stîrneau lucrările șlefuite meșteșugărește. Adesea, amîna indefinit încheierea unui tablou și, de altfel, multe dintre lucrările sale (ca, de pildă, Adorația Magilor, de la Galeria Uffizi din Florența) au rămas neterminate. „Modernul” Leonardo iubea, s-ar zice, proiectul, schița pregătitoare, mai mult decît produsul final. E drept, spre deosebire de unii „moderni”, nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să „livreze” stricta spontaneitate drept operă ultimă... El sugerează, doar, că obsesia finisajului e ridicolă, prezumțioasă, într-o lume a trecerii fără sfîrșit. Pentru Rembrandt însă, tocmai nesfîrșitul trecerii e obiectul firesc al finitului plastic. Precaritatea e cea care trebuie captată, fixată, eternizată. Pentru că tocmai ea e ipostaza mundană a eternității. „Finitul” unei picturi este atins, pentru Rembrandt, cînd pictura cu pricina reproduce exact non-finitul constitutiv al lumii, ca pe ceva cu atît mai prețios, cu cît se prezintă sub o înfățișare mai modestă.

Universul lui Leonardo are sunetul clar, vag aristocratic, al unei exemplare ceremonii: severități de protocol, conversații sacral moralizatoare, surîsuri stranii adresate unui nicăieri plin de promisiuni, ordine ierarhică, îndemnuri ezoterice. Universul lui Rembrandt evocă un ceremonial mai puțin solemn – cel puțin la prima vedere –, dar, în fond, la fel de exigent: ceremonialul de o complicată simplitate al omenescului, adunînd laolaltă pietatea universului domestic, a cotidianului, a spiritului anonim. „Un baroc al zdrenței” – s-a putut spune. Contingență devenită piatră prețioasă. A fost nevoie ca pictura să-și tempereze aura de „noblețe” cîștigată în veacul al XV-lea italienesc pentru ca, în veacul al XVII-lea olandez, ea să cîștige dimensiunea sublimului imanent. A fost nevoie ca Rembrandt să fie ceea ce Leonardo însuși ar fi devenit, probabil, după încă două sute de ani de „trecere” istorică.

image png
Reevaluarea lucrurilor de acasă
Și e de observat că țara s-a schimbat în mod fizic, mult mai mult decît atitudinea locuitorilor ei.
p 7 Sam Altman WC jpg
Capitalul cîștigă și în domeniul IA
Nu e de mirare că OpenAI nu a reușit să-și respecte misiunea.
image png
image png
Birocrații inventate, care să justifice plusul la salariu
Ne mai mirăm, apoi, de ce pleacă profesorii din învățămînt sau de ce ezită să vină.
image png
Șanticler
Rămîne să mai vorbim, desigur, despre sensurile alunecoase și imprevizibile generate de larga circulație a cuvîntului efemer.
image png
Un recrut de odinioară
Pe spatele gecii tînărului erau imprimate, în galben ţipător, cuvintele US Air Force.
image png
Mintea democratică și impunitatea poporului
Pe cînd mintea democratică nu exista, popoarele erau pedepsite.
image png
Moș Crăciun, John Fitzgerald Kennedy și bomba nucleară
A fost fix pe dos. Anul 1962 a adus cea mai gravă criză din timpul Războiului Rece, criza rachetelor nucleare din Cuba.
image png
Nevoia de umanioare
Ele sînt însoţitorul şi sprijinul ideal in dürftiger Zeit şi beneficiază de resurse încă nevalorificate în spaţiul Europei de Est.
image png
O fabulă a lui Socrate
E ceea ce am pățit și eu: după ce m-a durut piciorul din cauza legăturii, iată că a urmat și plăcerea.
image png
Spirala ghinionului și ghicitul în gri
Poate nu la fel de ostentativ, dar cei care spun lucrurile sînt, din nou, tratați ca excentrici stridenți și, pe alocuri, isterici.
image png
Cine sapă la temelia pilonului II
Este incredibilă tenacitatea cu care politicienii din zona de stînga atacă pilonul II de pensii administrate privat.
O mare invenție – contractul social jpeg
Succesiunea generațiilor în comunitatea academică: Valentin Constantin și Diana Botău
Regimurile dictatoriale și mișcările fundamentaliste s-au asociat într-o ofensivă violentă, propagandistică și armată, împotriva lumii euroatlantice.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Populiștii nu (mai) sînt o excepție
Întrebările despre soarta Uniunii Europene, acuzațiile de extremism și evocarea drobului de sare fascist au devenit aproape un clișeu.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
A conviețui cu imposibilul
Dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero.
Frica lui Putin jpeg
„Scena politică”
Avem impresia că e o lume falsă – o „mascaradă” –, ceva profund neautentic, spre deosebire de lumea economică, de pildă, care e reală.
AFumurescu prel jpg
Vai, săracii, vai, săracii ziariști…
Incredibil, doamnelor și domnilor! Revoltător!
MihaelaSimina jpg
Cea mai frumoasă clădire din Cernăuți
Unul dintre „sporturile” la care istoria este campioană se numește „paradox”.
Iconofobie jpeg
O rugăciune la Bicaz
Nu faptul că încercam să‑l păcălesc pe Dumnezeu mă surprinde, ci dorinţa mea viscerală să trăiesc prostește, un eon întreg, dacă se putea.
„Cu bule“ jpeg
Mesa
Faptul că mesa apare des în dialoguri dovedește că forma îi era familiară publicului din secolul al XIX-lea.
image png
Ce-i rămîne Mariei de făcut?
Întrebările morale cu privire la integritatea academică și presiunea de a se conforma normelor nescrise ale colectivului profesional rămîn deschise.
RNaum taiat jpg
Comunismul se aplică din nou jpeg
Întoarcerea
Ajunși acasă, avem un fel de „rău de uscat“, cum li se întîmplă marinarilor.
image png
Misterele bugetare
Una din temele importante legate de transformarea sistemului public românesc este cea a „discreției” cu care au avut loc schimbările în administrație.

Adevarul.ro

image
Soluția unei femei medic pentru salvarea soțului infectat cu o bacterie mortală: un tratament obscur cu virusuri
Când niciun antibiotic nu a mai funcționat în cazul soțului său infectat cu o bacterie periculoasă, o femeie medic a apelat la un tratament considerat obscur, folosind un inamic natural al bacteriilor pentru a-i salva viața.
image
Ce se întâmplă în timpul unei circumcizii. Care sunt riscurile și beneficiile procedurii
Deși considerată cea mai veche și cea mai frecventă operație din lume, circumcizia - îndepărtarea chirurgicală a prepuțului - este încă o procedură controversată, potrivit Yahoo! Life.
image
Piscină și elicopter pe cel mai mare super-iaht submarin din lume, în valoare de 2 miliarde de dolari
Compania producătoare a lansat, de asemenea, insule unice în felul lor, pe care se poate naviga sau poate acosta super-submarinul.

HIstoria.ro

image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.
image
Importanța stației NKVD de la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În 1941, stația NKVD de la Londra era cea mai productivă din lume, comunicând Moscovei 7.867 de documente diplomatice și politice, 715 documente pe probleme militare, 127 referitoare la aspecte economice și 51 legate de activități sau operațiuni ale serviciilor de informații.
image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.