Capodopere în dialog (II)

Dürer – Leonardo

O temeinică formație de plastician implică studiul anatomiei ca pe un exercițiu inevitabil. Articulațiile suple ale corpului sînt o instructivă lecție de ordine vie pentru cel care caută, prin vocație, „anatomia” organismului ideal numit capodoperă. „Nu poți crea o imagine frumoasă – spunea Dürer – recurgînd numai la puterile imaginației. Trebuie ca spiritul tău să fie încărcat de experiența adevărului.” Există însă artiști pentru care ispita adevărului e atît de mare încît, din vreme în vreme, ei renunță la prelucrarea lui plastică, pentru a înregistra, cu „obiectivitatea” omului de știință, chipul lui nud. Este cazul lui Leonardo da Vinci, care încearcă să descopere și să descrie mecanica intimă a corpului, cea care nu e făcută să se vadă. O observație ca aceasta e de natură să definească destul de bine ceea ce e specific marelui maestru italian, în contrast cu ceea ce e specific lui Dürer. Dürer prelua din zona nevăzutului strictul necesar unei optime reprezentări a universului vizibil. Leonardo are ambiția paradoxală de a aborda frontal nevăzutul, de a reproduce nimbul insesizabil din jurul formelor concrete, laolaltă cu resortul misterios din miezul lor. Dürer caută lumina clară a lumii, Leonardo caută penumbrele, insesizabilul ei. Și e interesant să vedem cum ispita adevărului ultim îl duce pe Leonardo, mai mult decît pe Dürer, pînă în pragul insondabilului. Dürer se poate lăuda că, avid să găsească definiția lucrurilor, sfîrșește prin a găsi una satisfăcătoare atît pentru cuget, cît și pentru simțuri. Leonardo, căutînd definiția lucrurilor, găsește indefinitul din alcătuirea lor. În lucrările sale, linia de contur e folosită nu pentru a preciza, pentru a închide formele, ci pentru a le aproxima, pentru a le deschide. Între fiecare corp și ambianța lui se instalează un soi de proces respiratoriu, care e miracolul însuși al vieții. La Dürer însă, în ciuda efortului său de a obține efectul pictural, de a lăsa loc jocului de lumină și umbră care îmbracă volumele, forma rămîne riguros cadastrată, ușor de decupat pe fundalul întunecat care o susține. Ea are caracteristicile unei monade, ale unei întruchipări solitare, detașate de „împrejurul” ei, în loc să prefere dialogul cu el.

Semnificative, în acest context, sînt deosebirile dintre lucrările celor doi artiști dedicate formelor animale. Leonardo se arată interesat de silueta lor ideală, de canonul proporției lor, de imaginea lor arhetipală, platoniciană, am zice. El pare decis să portretizeze specia, mai mult decît întruchipări accidentale ale ei. Pe Dürer îl interesează în primul rînd individul, condensarea particulară a speciei, ceea ce îl determină, uneori, să devină cvasi-fotografic, probînd o virtuozitate, un zel descriptiv inegalabile. Asta nu înseamnă că lui Leonardo i-ar lipsi gustul pentru exactitate sau abilitatea „iluzionistă”. Mai mult decît atît, el nu se sfiește să reproducă stări sufletești paroxistice sau fizionomii grotești, la limita dintre coșmar și caricatură. Dar, în cele din urmă, contingentul, ca și anecdoticul, se resorb într-o unitate esențială: simple fragmente ale unui Întreg, care e mereu presupus de jur împrejurul lor. Imaginile lui Dürer sînt ele însele unitatea, își ajung lor înșile, sînt centripete. Ale lui Leonardo trimit, centrifugal, către o unitate de dincolo de ele, categorică, dar indicibilă.

Un peisaj schițat de Leonardo e stihial, purtător de destin. Dürer e mai rece, mai sobru, mai ordonat. Dispoziția hașurilor care dau volum stîncilor e, la el, nedisimulată, sonoră, întrucîtva artificială. La Leonardo, totul e mai discret, mai învăluit și totuși  – în chip ciudat – mai „real”, mai puțin abstract. El pare să ne învețe că realul își dezvăluie adevărata natură mai curînd în lumina nuanțată a amurgului decît în puterea zilei. „Să pictezi în faptul serii!”, recomanda el ucenicilor săi. E momentul în care lumea cunoaște o adevărată stare de grație. Față de Leonardo, artist al înserărilor, Dürer e un artist al amiezei, al soarelui înălțat la zenit. Giorgione ni se păruse și el un spirit crepuscular, dar amurgurile sale erau amurgurile unui sentimental. Și ale unui tînăr. În cazul lui Leonardo – pe care nu ni-l putem imagina decît bătrîn –, amurgul devine o categorie a cerebralității, a vîrstei tîrzii. Leonardo e aproape o parabolă a senectuții. Nu a senectuții demobilizate, lipsite de enrgie, ci a senectuții nobile, răbdătoare, coextensivă „înțelepciunii”. Față de el, Dürer e întruchiparea maturității austere, a vîrstei adulte, fără îndoieli și fără exuberanțe.

Ca portretist, Dürer e de o luciditate fără menajamente. El acceptă, dacă modelul o implică, să alunece spre prozaic. Lasă detaliile să-și dea întreaga măsură, vrea, înainte de toate, veridicul, adevărul impresiei, asemănarea. Dimpotrivă, Leonardo pare să facă portretul unor personaje care nu sînt din lumea obișnuită: seamănă între ele doar în măsura în care seamănă, toate, cu o idee, coborîtă pentru un timp, nu se știe pentru cît, în învelișul formei.

Desenul lui Dürer e mai apăsat, mai exact, mai declarativ. Al lui Leonardo, frugal în aparență, e mai dinamic. Siluetele desenate de Dürer trec din fluidul peniței într-o imobilitate de efigie. Cele ale lui Leonardo rămîn fluide, vaporoase, în regim de permanentă metamorfoză. Dürer cultivă echilibrul stabil, de o monumentalitate severă (vezi gravura sa „Cavalerul, moartea și diavolul”). Leonardo preferă echilibrul imprevizibil, care lasă încă loc liber mișcării (vezi studiile pregătitoare pentru monumentul ecvestru al lui Francesco Sforza). Dürer vede distincții acolo unde Leonardo vede contaminări, limite acolo unde Leonardo vede nelimitarea. Pe scurt (și ca să folosim o dihotomie hegeliană), Dürer face o artă a intelectului care separă, Leonardo una a rațiunii care unește. Amîndoi – în aparentă disjuncție – sînt profetic cuplați la modernitate. Găsim, în lucrările lor, și latențe expresioniste, anticipînd sensibilitatea adeseori nevrotică a zilelor de azi, și un anumit experimentalism îndrăzneț, din care se pot deduce toate tatonările înnoitoare ale ultimelor două secole. O dovadă în plus că marii artiști nu-și pierd niciodată actualitatea...