Calități politice
Reiau, parțial, un text apărut acum 13 ani, cu sentimentul că ceea ce atunci era descris ca simptom al unui riscant derapaj politic a devenit astăzi, la noi, în ton cu situația sanitară a planetei, o adevărată pandemie, o infecție instalată la nivel instituțional, o criză structurală de nerezolvat fără un episod drastic de terapie intensivă, pentru care însă ne lipsesc și procedurile, și oamenii, și decizia responsabilă. Sîntem conduși de o specie pentru care brînciul și mușcătura sînt preferabile dialogului și solidarității dezinteresate, o specie care, pe de altă parte, trece, fără „prejudecăți”, de la sudalmă la pupătură, o specie pentru care privirea nu mai vizează linia orizontului, ci spătarul fotoliului propriu. „Poporul” și „țara” sînt simple fente retorice, nevoia urgentă de soluție și stilistica unei cooperări eficiente sînt simplă materie primă pentru calcule private, pentru autopromovări lucrative. Textul de mai jos dovedește că există, în lumea politică, și modele funcționale de normalitate. Cu efecte palpabile care însă, în contextul autohton, seamănă a utopie...
Richard von Weizsäcker, fost preşedinte al Germaniei, despre Helmut Schmidt, oponent politic şi fost cancelar: „Principala lui calitate este aceea că te poţi bizui pe el” (Verlässlichkeit). Evident, von Weizsäcker nu avea în vedere nimic de genul „disciplină de partid” sau obedienţă strictă. Nu voia să spună că fostul cancelar face tot ce i se spune să facă, drept care te poţi bizui pe el. Voia să spună că Helmut Schmidt face tot ceea ce Helmut Schmidt spune. Şi că, dacă se angajează să facă ceva, de unul singur sau în echipă, nu abandonează lucrurile la jumătatea drumului, nu te lasă de izbelişte. Aş spune că, dincolo de acest caz particular, von Weizsäcker numeşte o virtute politică esenţială. Ea presupune o serie de alte virtuţi, colaterale, cum ar fi consecvenţa, loialitatea, seriozitatea, onoarea etc. Observ, în treacăt, şi că un politician (CDU) îşi poate declara încrederea într-un politician din tabăra opusă (SPD). Contrastul cu scena publică românească e la îndemîna oricui. Pe care dintre politicienii noştri te poţi bizui pînă la capăt? Şi care dintre ei se bizuie cu adevărat pe colegii săi? Că nici unul nu are încredere în adversari e mai mult sau mai puţin obişnuit. Mai puţin obişnuit e că nici unul nu are încredere în „tovarăşii săi de drum”, în cei din aceeaşi formaţiune politică. (...) Devălmăşia e generală: Guvernul nu se prea poate bizui pe Parlament, nici pe Preşedinţie. Preşedinţia nu se poate bizui nici pe unii, nici pe ceilalţi. Cînd două sau mai multe partide fac o alianţă, electorală sau guvernamentală, nici unul nu se poate bizui, fără ezitare, pe celelalte. Dedesubturile prevalează asupra acordurilor de faţadă. Numărul mare de traseişti politici e, de asemenea, o dovadă că politicienii nu vor să se bizuie pe partide, iar partidele nu pot să se bizuie pe membrii lor. (...)
Helmut Schmidt a fost şi el invitat să numească principala calitate a lui Richard von Weizsäcker. „E un om echilibrat (ausgeglichen)” – a sunat răspunsul. Din intervențiile publice ale fostului preşedinte sînt de reţinut două consecinţe practice ale felului său echilibrat de a fi. Mai întîi, cînd intră într-o dezbatere publică, el înţelege să pună accentul pe aspectul tehnic şi nu pe cel politic al chestiunii. Cu alte cuvinte, profesionalitatea şi adevărul atîrnă, pentru el, mai mult decît apartenenţa ideologică. În al doilea rînd, la încheierea unui mandat public, politicianul echilibrat nu se simte nici trist, nici exclus din afacerile ţării. De vreme ce n-a intrat în politică pentru a obţine o funcţie, ci pentru a ilustra şi apăra o convingere, încetarea funcţiei nu-l afectează, căci convingerile rămîn aceleaşi, ca şi dedicaţia sa faţă de ele.
Îl voi scuti pe cititor de o eventuală aplicaţie a acestor principii la spaţiul românesc. Tema echilibrului, proiectul unei finalități suprapersonale, respectul eleganței procedurale nu pot fi, deocamdată, la noi, decît un inutil exerciţiu science-fiction.
