Calităţi politice

Richard von Weizsäcker, fost preşedinte al Germaniei, despre Helmut Schmidt, oponent politic şi fost cancelar: "Principala lui calitate este aceea că te poţi bizui pe el" (Verlässlichkeit). Evident, von Weizsäcker nu avea în vedere nimic de genul "disciplină de partid" sau obedienţă strictă. Nu vroia să spună că fostul cancelar face tot ce i se spune să facă, drept care te poţi bizui pe el. Vroia să spună că Helmut Schmidt face tot ceea ce Helmut Schmidt spune. Şi că, dacă se angajează să facă ceva, de unul singur sau în echipă, nu abandonează lucrurile la jumătatea drumului, nu te lasă de izbelişte. Aş spune că, dincolo de acest caz particular, von Weizsäcker numeşte o virtute politică esenţială. Ea presupune o serie de alte virtuţi, colaterale, cum ar fi consecvenţa, loialitatea, seriozitatea, onoarea etc. Observ, în treacăt, şi că un politician (CDU) îşi poate declara încrederea într-un politician din tabăra opusă (SPD). Contrastul cu scena publică românească e la îndemîna oricui. Pe care dintre politicienii noştri te poţi bizui pînă la capăt? Şi care din ei se bizuie cu adevărat pe colegii săi? Că nici unul nu are încredere în adversari e mai mult sau mai puţin obişnuit. Mai puţin obişnuit e că nici unul nu are încredere în "tovarăşii săi de drum", în cei din aceeaşi formaţiune politică. Se bizuie Geoană pe Năstase? Iliescu pe Geoană? Crin Antonescu pe Tăriceanu? Au demisiile sau excluderile din PRM şi PC vreo legătură cu încrederea? Se bizuie Vasile Blaga pe Elena Udrea? Se bizuie Traian Băsescu, în mod necondiţionat, pe cineva? Se bizuie Mona Muscă pe toţi cei care se bizuie, episodic, pe ea? Devălmăşia e generală: guvernul nu se prea poate bizui pe parlament, nici pe preşedinţie. Preşedinţia nu se poate bizui nici pe unii, nici pe ceilalţi. Cînd două sau mai multe partide fac o alianţă, electorală sau guvernamentală, nici unul nu se poate bizui, fără ezitare, pe celelalte. Dedesubturile prevalează asupra acordurilor de faţadă. Numărul mare de traseişti politici e, de asemenea, o dovadă că politicienii nu vor să se bizuie pe partide, iar partidele nu pot să se bizuie pe membrii lor. Pe ce se poate bizui cineva care se bizuie, de pildă, pe dl Meleşcanu? Diplomat comunist, apoi guvernamental FSN-PDSR, apoi disident PSD, şef de partid propriu, iar în final liberal, ministru liberal, stabil la armată, interimar la justiţie. Şi toate cu mina afabilă, surîzătoare a omului care nu îşi face decît datoria. Dl Meleşcanu e mereu binedispus, vorbeşte în bobote cu o incontestabilă vocaţie, e mereu la locul lui şi rareori în acelaşi loc. Te poţi bizui pe el atît cît te poţi bizui, la jocul de cărţi, pe jolly-joker. Helmut Schmidt a fost şi el invitat să numească principala calitate a lui Richard von Weizsäcker. "E un om echilibrat (ausgeglichen)" - a sunat răspunsul. Dintr-o intervenţie a fostului preşedinte, am reţinut două consecinţe practice ale felului său echilibrat de a fi. Mai întîi, cînd intră într-o dezbatere publică, el înţelege să pună accentul pe aspectul tehnic, şi nu pe cel politic al chestiunii. Cu alte cuvinte, profesionalitatea şi adevărul atîrnă, pentru el, mai mult decît apartenenţa ideologică. În al doilea rînd, la încheierea unui mandat public, politicianul echilibrat nu se simte nici trist, nici exclus din afacerile ţării. De vreme ce n-a intrat în politică pentru a obţine o funcţie, ci pentru a ilustra şi apăra o convingere, încetarea funcţiei nu-l afectează, căci convingerile rămîn aceleaşi, ca şi dedicaţia sa faţă de ele. Îl voi scuti pe cititor de o eventuală aplicaţie a acestor principii la spaţiul românesc. Tema echilibrului nu poate fi, deocamdată, la noi, decît un inutil exerciţiu science-fiction.