Cain

Îl văzu prin întuneric mișcînd lîngă perete. Vorba vine, întuneric, căci el, unul, îl vedea foarte bine. Fără culori însă, numai în alb-negru. Asta fiindcă era noapte. Iată că și de pe fereastră, dacă sărea pe poliță, vedea strada liniștită, fără țipenie, numai în alb-negru. Altădată ar fi examinat cu atenție peisajul care îi era inaccesibil ca cerul. Dar nu de strada-cer îi păsa lui acum. Privi înainte încordat, cu urechile pe spate. Nu știa cum se cheamă „chestia“ pe care o văzuse, acum ghemuită în colț, dar ce era știa, asta chiar foarte bine: era pradă. Se făcu una cu pămîntul (adică cu parchetul, pentru a fi mai preciși). Îl furnica ceva plăcut și excitant pe șira spinării. Dar mai ales simțea deslușit că venise momentul: se pregătise pentru asta destul pînă atunci, în fragmentul de eternitate de trei luni și jumătate de viață. Dar toate „prăzile“ pe care le știa fuseseră moarte, făcute din tot felul de materii fără miros și fără mișcare proprie. Se rostogoleau, ce-i drept, în toate colțurile casei, uneori pierzîndu-se în vreun cotlon, iar el sărea în extaz după ele și le prindea. Dar dacă nu le zădărea cu laba, zăceau fără suflare. Și mai ales nu miroseau a viu. Or, „chestia“ mirosea al naibii a viu. Venise deci momentul marelui examen al maturității, așa cum era dat neamului lui. Oare avea să reușească? Va fi bărbat? Știa bine că nu realizase pînă atunci mare lucru în viață, dar poate că acum lucrurile aveau să ia o altă întorsătură. Se gîndi o clipă la Dumnezeu: ce bucuros va fi acesta cînd va vedea, abia sculat de dimineață, ce treabă bună a făcut el noaptea. Parcă se înfiora deja de la mîngîierile de pe spate pe care, sigur, le va primi, ca să toarcă de mai mare dragul sub mîna lui Dumnezeu. Dar mai ales abia aștepta să-L audă lăudîndu-l din plin, o, abia aștepta! Și să-i spună că, în fine, făcuse și el, așa mic și pătat cum era, ceva remarcabil în viață.

Pîndi nemișcat cîteva momente. Apoi sări ca o săgeată din arc cu toate ghearele rășchirate și coada pe post de cîrmă. Rată cu un milimetru „chestia“, care dădu să fugă sub dulap. Cîtă naivitate la ea să fugă într-un loc atît de îngust! Acolo, sub dulap, reuși: o prinse cu gheara. Se zbătea, chițăind de mama focului. O trase afară și, ținînd-o bine, o mușcă ușor de tot. Ah, gustul ăsta de viață, gust nou pentru el și totuși atît de vechi! Altă treabă decît păpăraia moartă cu care era obișnuit, scoasă din niște pungi mari de Dumnezeu, care venea cu ele tocmai din cer. Îi dădu drumul „chestiei“. Ea sări vrînd să scape. El – hop! și o prinse din nou. Și iar o gustă, numai puțin, cît să simtă pe limbă amețitorul vin roșu al vieții... Și iar, hop! O trase afară, pe covor, cu botul, adulmecînd-o. „Chestia“ se văita și încerca să fugă. Ne-ne-ne!…

Reflectă: acum ce să facă? Milioane de strămoși îi șopteau înnebunitor în urechi să o mănînce pe loc, să-i soarbă viața, cîtă mai trăsărea încă în corpul micuț. „Dar stai, ce faci?“, își zise cu reproș. „Doar nu-s un animal! Ce-o să zică Dumnezeu de lăcomia mea?“ De fapt, dacă ar mînca-o, Dumnezeu nici măcar nu va ști nimic. Și atunci nu va avea pentru ce să-i laude abilitatea, curajul, istețimea. Va urma o zi ca oricare alta, banală. Nu-i va putea explica ce transformare s-a petrecut cu el… Va rămîne din nou cum a fost, că nu-i bun de nimic măreț. Și mai ales, da, uite la asta nu se gîndise: dacă Dumnezeu va vrea el să mănînce „chestia“? Sigur că va vrea. Cum să nu vrea să guste din înnebunitoarea hrană vie? De altfel, avea și tot dreptul: era prinsă pe pămîntul Lui. El însuși trăia pe pămîntul lui Dumnezeu și se hrănea cu ce era în pungile Lui. Dumnezeu îl găsise cînd era cît un ghemotoc aproape mort de foame într-un canal, îl salvase, îl hrănise și-l mîngîiase. Avea deci o datorie de onoare față de Mîntuitor. Rămase așadar vreo două ore cu gheara înfiptă în „chestia“ care se mișca tot mai puțin. Pofticios cum era, nu-i fu deloc ușor să reziste milionului de strămoși șoptitori, dar își zicea mereu: „Pieri, ispită, doar nu sînt un animal!“

În sfîrșit, fereastra a început să prindă culoare: era dimineață. Ziua cea mare. Se auzi zgomotul cunoscut: ușa dormitorului se deschise și Dumnezeu se tîrși în papuci la baie. Apoi îl strigă răgușit. Răspunse cu un mîrîit scurt, dar nu se mișcă: stătea mîndru pe coadă ca un sfinx și aproape îi amorțise laba sub care ținea „chestia“. De o mie de ori înghițise în sec, înfruntînd brav milionul de strămoși. Dar acum venise ceasul fericirii. Dumnezeu, mirat că nu-i sărise la picioare, îi chemă din nou. Abia acum, mergînd mîndru, luă „chestia“ cu botul și o depuse cu solemnitate chiar între papucii lui Dumnezeu. Aștepta emoționat ca acesta s-o mănînce, să se lingă pe bot de plăcere și să-i mulțumească. O, Doamne, dar ce-i asta?

– Ce-ai făcut, măi animalule? se răsti la el Dumnezeu. Îîîîîh! Ce scîrboșenie! După ce că-ți dau atîta mîncare, tot nu-ți ajunge, lacomule? Cine știe ce boală o să mai iei dacă mănînci din mizeria asta!

Și Dumnezeu luă un șervețel și, cu două degete, apucă îngrețoșat ofranda din care încă nu se scursese tot sîngele. O lăsă să cadă într-o pungă de plastic și apoi zvîrli totul la gunoi. După asta, își tîrși papucii în bucătărie, ca să-și facă cafeaua.