Bucuria

Sînt dintre cei – nu puțini – care joi seară, 21 iunie, au jubilat. Da, am jubilat, deși s-au găsit cîțiva, chipurile cucernici, care să ne certe că, vezi, Doamne, e urît să te bucuri de nefericirea unui om. Ba chiar unii ipocriți, care se bucurau și ei în sinea lor, au făcut pe mîhniții. S-o spunem răspicat: nu, nu i urît, nici rușinos să te bucuri de nefericirea (deocamdată provizorie sub raport faptic) a unui tiran, de începutul, îndepărtat încă, al căderii unui dictator. E o zi luminoasă și fastă pentru toți iubitorii libertății, cînd crisparea și întunericul de pe figura lui i-au anunțat surpriza, îngrijorarea, ba chiar disperarea. Și doar se pregătise atît de bine! Făcuse atî-tea pentru ca sentința să nu cadă: legi schimbate în Parlament în mare viteză, influențarea Curții Constituționale, diabolizarea tuturor adversarilor politici, miting cu două sute de mii de aduși din toate colțurile țării, presiuni îngrozitoare asupra Justiției, propagandă mincinoasă fără sfîrșit. Și totuși n-a fost destul: în termenii lui, „statul paralel“ a lovit din nou, perfid, prin numai doi judecători de la Înalta Curte care l-au condamnat la trei ani și jumătate de închisoare. Pentru ce? Ei, pentru un fleac de abuz în serviciu: cică ar fi instigat ca două funcționare ale partidului-stat să fie plătite din banii destinați prin buget ajutorării copiilor nefericiți și săraci. În limbaj popular, se poate spune că a profitat de funcție ca să fure de la gura copiilor nevoiași și să-și îndestuleze partidul! Cum să nu te veselești atunci cînd ticălosul a fost condamnat, fie și în primă instanță, și cînd copiilor li se face dreptate?

Nu sîntem naivi. Știm bine ce urmează. Ne-a amenințat deja, de altfel: va schimba legea prin ordonanță de urgență, probabil. Între judecata de fond și apel, articolul legal în baza căruia a fost condamnat se va evapora sau va fi reformulat astfel încît mai ales lui să nu i se mai aplice. Asta, în termenii săi, înseamnă că „s-a radicalizat“. A furat din banii copiilor; acum va fura, pentru a spune astfel, din Codul Penal, ajutat de complicii săi din partid și din guvern. Poate s-o facă și o va face, probabil, căci spaima și ura îi întunecă mintea. Va aranja lucrurile în așa fel încît să scape de legile care îl încurcă și de oamenii care nu-i dau pace. Planuri are din belșug, iar sfătuitorii și lingușitorii îl asigură că situația este cu totul sub control.

Și totuși, ceva nu-i merge. Mereu se poticnește în ceva. Are unanimitate pe față în partid, dar știe bine că mulți îl vor doborît la pămînt și îl înjură pe la colțuri. Diverși trădători continuă să fojgăie prin întuneric și îl lovesc. Alții lovesc la lumină, dar crede că și ei sînt manipulați de „forțe oculte“. Ba se arată cîțiva procurori care nu dezarmează, ba rămîne șeful statului, pe care n-a reușit să-l sperie nici măcar cu suspendarea, ba cîteva zeci de mii de contestatari tot ies în stradă, sfidîndu-l pe față. Mîine ar putea fi iarăși sute de mii, ca mai an. Încă n-au murit presa și televiziunile care îl critică, încă n-a sucombat de tot Opoziția care îi face obstrucție în Parlament, încă presa internațională – o oficină, desigur, a „statului paralel“ – îl bombardează cu calomnii. Acum se adaugă și judecătorii de la Înalta Curte care, iată, îl condamnă după lege, în pofida multor pronosticuri: și doar le-a mărit salariile, le-a asigurat pensionarea anticipată în condiții excepționale! „Ce tot vor?“ se întreabă înfrigurat, fără răspuns, ziua și noaptea. Că unii își țin capul sus și nu se lasă cumpărați, nu poate nici pricepe, nici crede, dacă i-o spune cineva.

Cum să nu jubilăm azi așadar, indiferent ce ne va mai aduce ziua de mîine, cînd vedem că el suferă că nu i-a putut cumpăra sau intimida pe toți? Încă Justiția n-a capitulat: o știe dictatorul și se teme. Simte că blocul puterii sale e profund fisurat și stă să se surpe în orice clipită. Viața i-a devenit un coșmar bîntuit de fantasmele inventate de el însuși, ale „statului paralel“. Trăiește deja în carcera propriilor temeri și obsesii, în așteptarea închisorii viitoare, care – putem crede – va fi, comparativ, mult mai ușor de îndurat. Între timp, în acareturile sale, atît de bine rostuite, se tot prăsesc „șobolanii“, iar în grădina sa, atît de bine lucrată de pălmașii săi, mereu răsar supărătoare buruieni.

Cum să nu să rostim atunci, împreună cu Horațiu, acel fericit „nunc est bibendum“, cînd îl simțim înspăimîntat de moarte, fiindcă știe deja că n-a reușit și nu va reuși să plivească toate buruienile libertății? Desigur, se va strădui mult, să fim convinși. Totuși, dacă nu le-a plivit pe toate, orice grădinar îi poate spune că e ca și cînd n-a plivit nimic.