Boris
Ajută oare pe cineva cultura, o bună educație, studiile făcute la o bună universitate, inteligența să devină un om politic peste medie, ba chiar valoros, și nu doar pentru partidul său, dar mai ales pentru țara sa? Veche întrebare, rostogolită în fel și chip de la Socrate și Platon! Și totuși nici atunci, nici acum nu prea știm răspunsul.
Ni se pare normal să atribuim erorile de guvernare, gafele, ba chiar politicile fundamental greșite analfabetismului cultural, economic, ba chiar – cum e cazul, pare-se, al actualului prim-ministru al României – analfabetismului funcțional la modul mai general. Ce bine public, spunem, poate ieși din mințile unor incompetenți, unor submediocri, unor oameni cu doctorate plagiate, cu școlaritate precară, a căror unică profesie solidă pare a fi fost „școala vieții“, cuplată cu supușenia față de șefi și aroganța față de subordonați? Și iarăși, cum să te aștepți la planuri pe termen mai lung, la „proiecte de țară“ cuprinzătoare de la decidenți lipsiți de orizont istoric și de anvergură intelectuală? Așa că ne e relativ ușor să hotărîm că, de vreme ce la noi lucrurile nu merg adesea prea bine, vina o poartă nu numai celebra corupție, dar chiar mai mult o mare incompetență și lipsă de cultură, cît și promovarea largă în funcții publice pe criterii antimeritocratice.
Bine ar fi să fie așa mereu și pretutindeni. Dar nu e. Uite, ce să spunem atunci de cazul lui Boris Johnson, actualul prim-ministru britanic, care a înlocuit-o nu demult pe Theresa May cu promisiunea că va scoate Marea Britanie din UE cu sau fără acord – ceea ce înseamnă, se pare, tot mai mult „no deal“, cu toate consecințele economice și mai ales umane pe care le imaginăm cu ușurință? Omul nu e un miliardar egomaniac mărginit, precum Trump, ci e un adevărat intelectual cu un background strălucit: strănepotul unui ministru de Interne turc în ultimii ani ai Imperiului Otoman, fiul unui înalt funcționar britanic la Bruxelles, absolvent de Eton, apoi de Oxford, istoric și clasicist de profesie, autorul unor cărți istorice de succes, bine scrise, cum ar fi o biografie a lui Churchill. În ciuda fizicului său de silen blond, e fermecător, iubit de toți, inclusiv cu mult succes la femei. Te-ai aștepta la mult bine din partea sa. Dar nu: din tinerețe intră în jurnalism, ba chiar ajunge la Times, de unde e repede dat afară, fiindcă a inventat propoziții într-un interviu. Nerozie de tinerețe care nu se va mai repeta? Aș! Ajunge la Daily Telegraph, cu standarde mult mai joase, și, corespondent la Bruxelles al publicației, își clădește succesul și popularitatea pe minciunile – sau mai exact pe fake news-urile – pe care le scrie despre Uniunea Europeană. Spre pildă, în 1992 susținea existența unui plan secret care să desființeze președinția rotativă a Uniunii, citînd surse inventate. De aici nu-i dat afară, ci dimpotrivă, e lăudat și utilizat pentru talentele sale de falsificator simpatic. Are prin urmare o contribuție majoră la distrugerea jurnalismului adevărat. Și, bineînțeles, mai tîrziu și la distrugerea politicii adevărate. Devenit recent campion al Brexit-ului, care, o spun toți, n-ar fi avut succes fără aportul său de popularitate și de șarm, Boris Johnson practică ceea ce știe mai bine: să mintă enorm și cu nerușinare. El e autorul celebrei spuse că Marea Britanie dă săptămînal Bruxelles-ului 350 de milioane de lire sterline care, după Brexit, vor ajunge la NHS (serviciul public de sănătate). Un autobuz roșu cu respectivul anunț circula prin Londra. Fals dezmințit. Degeaba. Referendumul din 2016 a fost cîștigat de Brexiteer-i conduși, printre alții, de John-son. N-a ajutat nici recunoașterea minciunii la scăderea popularității mincinosului. Cum scrie cu umor Victor Popa în revista 22, Boris a fost „pedepsit“ cu funcția de prim-ministru. Iar acum acest falsificator patent își împinge țara într-o criză despre care mulți spun că va fi profundă. În orice caz, va fi inutilă din perspectiva mai largă a istoriei.
Uimirea mea este cum poate acest om foarte inteligent, cultivat, în plus și istoric de profesie, să-și ducă națiunea împotriva sensului istoriei, în ultimă instanță, preferînd să ignore datul incontestabil că de mult timp nu mai contează pe lume – politic, economic, ba chiar și cultural – decît țările mari, continentale, cu populații de sute de milioane, precum SUA, China, Rusia, în curînd India sau Brazilia. De mult timp deja lipsite de imperiile coloniale, fostele mari puteri europene n-au altă alternativă, înaintea insignifianței geopolitice, decît unirea mai profundă sau mai laxă în Uniunea Europeană. Mai mult, Marea Britanie riscă să rămînă „mare“ numai cu numele, dacă Scoția va face un nou referendum și chiar Irlanda de Nord se pare că va fi tot mai atrasă de o posibilă unire cu Sudul.
Spre deosebire de mediocrități, marile inteligențe și talente, dacă au responsabilități publice, pot face și mult bine, dar și foarte mult rău, dacă sînt corupte sufletește. Modelul clasic e genialul, dar maleficul și coruptul Alcibiade, care a contribuit mult la nimicirea puterii ateniene. Și ceea ce e cu adevărat îngrijorător e că nici măcar structurile și instituțiile democratice și liberale nu pot frîna, uneori, ascensiunea unor asemenea talente pervers folosite, înainte ca acestea să-și ducă opera nefericită la îndeplinire. Boris rămîne iubit, deși țara lui, un model altădată pentru guvernarea solidă, înțeleaptă și competentă, aleargă vrăjită sub comanda lui, ca să se dea singură cu capul de zid. În ciuda minciunilor pe care și-a clădit cariera, Boris rămîne încă iubit. Sau să spunem mai bine – datorită minciunilor?
