Blestemul pămîntului 2.0
Uimitor cît de mult influențează modele socio-politice contemporane cercetarea științifică, altminteri prezentată drept o chintesență a obiectivității. Și desigur, ultima modă e dată și drept cea mai „adevărată”.
Mai demult eram învățați că inventarea agriculturii și domesticirea animalelor au fost nu numai o „revoluție”, dar mai ales una binefăcătoare în istoria omenirii: au marcat o treaptă esențială a progresului omenirii, o primă afirmare a capacității omului de a modela natura și peisajul și nu doar de a fi modelat de el. Agricultura nu numai că ne-a dat mai multă hrană, dar, pornind de la ea, am învățat treptat să organizăm spațiul și timpul, am dezvoltat calendarele, arhitectura, diferite meșteșteșuguri, precum țesutul, olăritul, prelucrarea metalelor, am inventat diferite mijloace de transport. Trecînd de la meteorologie la astronomie, omul a început să cerceteze astrele, căci, vorba lui Ovidiu, „pe cînd celelalte animale privesc aplecate țărîna”, omului creatorul său „i-a dat un chip înalt și i-a poruncit să vadă cerul și să-și înalțe vederea la stele” (os homini sublime dedit caelumque videre / iussit et erectos ad sidera tollere vultus.)
Se pare că acest marș triumfal al civilizației amorsat odată cu inventarea agriculturii nu mai e la modă azi printre unii antropologi, precum cunoscutul Jared Diamond, ba chiar sună nu foarte „corect politic”. Apare astfel o nouă narațiune care vede „revoluția agricolă”, declanșată pentru prima dată în Orientul Mijlociu, acum aproximativ 8.000 de ani, nu ca pe un progres major și binefăcător, ci aproape ca pe o „catastrofă”.
Aflăm mai întîi că oamenii paleoliticului superior care, la sfîrșitul glaciațiunii, se ocupau cu vînarea marilor animale al Pleistocenului, trăiau mai mult și erau mai sănătoși decît urmașii lor neolitici care cultivau plantele. Încă nu începuse epoca bolilor transmise de animalele domestice, căci acestea nu existau, iar turta din făină de grîu urma să fie mai săracă în calorii și proteine decît fleica friptă de bizon. Culegătorii-vînători munceau mai puțin (nu mai mult decît 20 de ore săptămînal în medie, au făcut unii socoteala), spre deosebire de strănepoții țărani care roboteau mai mult decît dublu. Dar și mai grav era faptul că – ne zic savanții – vînătorii-culegători aveau o societate egalitară, iar mamutul vînat era împărțit în hălci egale la toate gurile. Nu tot așa, cîteva mii de ani mai tîrziu. Arheologii au descoperit că așezările agricultorilor vădesc deosebiri tot mai marcate între locuințe, sugerînd diferențieri sociale și de avere tot mai pronunțate. Odată cu agricultura așadar se nasc proprietatea privată (blestemul omului, vorba lui Rousseau), diferențiarea socială, conducătorii și supușii, probabil sclavia; urmează războaiele intertribale, exploatarea extensivă a solurilor și sărăcirea lor, epidemiile, distrugerea treptată a habitatelor naturale ale unor animale. Pe scurt, primii trăiau mai mult, mîncau mai bine, erau mai sănătoși, mai egali între ei și viețuiau în armonie cu natura pe care o exploatau cu măsură; nu mai vorbim că erau mari artiști, pictînd admirabil pe pereții peșterilor. Urmașii lor agricultori trăiesc puțin, sînt bolnavi, au războaie, diferențe sociale și economice și distrug sistematic mediul. Civilizația, prin urmare, e păcătoasă și vinovată încă de la începuturile ei.
Este tulburător să vezi cum, aproape pe neașteptate, regăsesc acești savanți moderni, mulți dintre ei necredincioși, vechile mituri: fericita vîrstă de aur, sau „epoca lui Saturn”, cînd oamenii nu arau și nu secerau, dar culegeau totul din abundență. De asemenea, ei redescoperă „blestemul” aruncat asupra plugarului, așa cum îl citim în cartea Genezei („Blestemat va fi pămîntul din cauza ta. Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă îți va rodi el...”). Regăsesc astfel și ideea armoniei rupte dintre om și natură în urma unei „greșeli” existențiale, care se asociază strîns cu cultivarea pămîntului. Mai mult, asociază agricultura cu începutul conflictelor fratricide între oameni, nu altfel decît Biblia, care, s-ar zice în urma acestor descoperiri arheologice, știa ea ce știa cînd l-a făcut pe Cain, ucigașul fratelui său, „lucrător de pămînt”.
Putem glosa destul asupra acestor potriviri între știința antropologică și arheologică nouă și vechile mitologii, dar o întrebare îmi pun de îndată, la care – o spun cu sinceritate – nu știu să răspund: oare potrivirile în cauză vor să confirme (nu în literalitate) acele mitologii arhaice, sugerînd cumva eternul lor adevăr antropologic de profunzime, de atîtea ori disprețuit sau neglijat de știința mai veche? Sau, de fapt, respectiva potrivire nu poate decît infirma esența teoriilor contemporane, sugerînd caracterul lor „mitologic” și indicînd cît de lipsite de obiectivitate sînt acestea și cît de mult s-au pliat ele pe obsesiile sociale, politice și ecologice ale timpurilor noastre?
