Băsescu
Am auzit că unele şedinţe de guvern durează douăsprezece ore. E semn rău. Înseamnă că pregătirea şedinţei e inclusă în şedinţa propriu-zisă în loc să o preceadă, că deciziile sînt căznite, că unanimitatea e rară, că prim-ministrul e prea răbdător, că, deseori, lucrurile trebuie reluate de la zero, că dezbaterile sînt baroce şi circulare. (Uimitor e că cele douăsprezece ore de discuţii produc, frecvent, ezitări şi confuzii diagnosticate ca "lipsă de comunicare"!). Dincolo de explicaţii "obiective" şi justificări plauzibile, e limpede că tipul uman dominant în guvernul nostru nu este omul de acţiune. Omul de acţiune nu poate sta pe un fotoliu - fie şi ministerial - vreme de douăsprezece ore. Îl apucă nevricalele, se aruncă pe fereastră, fuge! "Sitzfleisch", adică aptitudinea şezutului, nu au decît firile contemplative şi dialectice. Visătorii. Întrebarea este cît de visător îşi poate permite să fie un guvern al reformei. Să şezi şi să cugeţi se poate. Dar să şezi şi să faci, să mişti lucrurile rămînînd nemişcat - asta nu-i reuşeşte decît lui Dumnezeu. În guvernul acesta de convorbitori care "nu comunică" există, evident, şi excepţii. Prototipul lor mi se pare a fi Traian Băsescu. În mod limpede, el este un om de acţiune. Un "executiv" prin vocaţie. Cînd are de spus ceva o spune. Abrupt, uneori brutal, dar fără echivoc şi fără retorică. Nu are o ideologie. Are scopuri, strategii imediate şi imaginaţie pragmatică. Cînd spune că va face - face. De multe ori face înainte de a spune. Cînd a făcut ceea ce şi-a propus să facă, nu dă niciodată înapoi. Nu se lasă intimidat de greve, ameninţări, răzmeriţe. Are soluţii şi îşi asumă riscul aplicării lor. E tonic. Crede în fapta lui şi inspiră încredere. E bine dispus. Iar cînd se înfurie iese la bătaie fără precauţii preliminare, fără să-şi aleagă, abil, mijloacele. Capabil de abuzuri temperamentale, e incapabil, după părerea mea, de alt gen de abuzuri. Vorbeşte prea răspicat şi acţionează prea tranşant ca să fie suspect de calcul venal şi derapaj tenebros. Nu ştiu dacă ar fi un bun ministru în "vremuri normale"; nu e omul potrivit să administreze calmul, linearitatea, gata-făcutul. Dar în tranziţie, aşadar într-un moment în care ceea ce contează e decizia curajoasă şi promptă, obsesia ţintei, înfăptuirea neîntîrziată, Traian Băsescu e excelent. Multiplicat, ar da guvernul care ne trebuie. În plus, reuşeşte să fie simpatic, cu aerul lui nesofisticat, îndărătnic, puţin şui, hîtru, direct. Cînd nu te aştepţi, are accese de candidă timiditate. Format ca om de echipaj, e, cu siguranţă, şi un bun om de echipă. E simplu, camaraderesc, eficace. Fără pretenţii şi fără complexe. M-am întrebat, adesea, care e, în definitiv, secretul reuşitei lui, cheia seninei lui inflexibilităţi. Cred că ştiu răspunsul: nu vrea deloc să fie, cu orice preţ, ministru. A mai fost şi s-a putut întoarce, cu naturaleţe, la ale lui. Mi se pare că, la un moment dat, s-a apucat de fabricat îngheţată; nu mă îndoiesc că, la o adică, ar prelua din nou, cu plăcere, comanda unei nave. Ministeriatul nu e decît "ceva de făcut", o necesară corvoadă: fără fasoane, fără mirajul prestigiului şi al carierei, fără fascinaţia beneficiilor. E vădit că lui Traian Băsescu nu-i pasă deloc, dar absolut deloc, dacă de mîine va trebui să facă altceva. De aceea, se comportă, mereu, ca un om liber. De aceea, pînă una-alta, e indispensabil. ( Dilema , nr. 252, 21 noiembrie 1997)
