Anul nou la Dilema veche

S ăptămînalul Dilema s-a născut în 1993, cu un program care, în epocă, suna foarte antipatic: voia să înlocuiască partizanatul gata-făcut cu reflecția, opțiunea pătimașă cu aderența calmă la realitate. Și, mai ales, cultivarea isterică a „absolutului“ cu evaluarea lucidă a faptelor. Pe vremea aceea, trebuia să fii ori al lui Iliescu, ori al Opoziției. Sperasem ca decembrie 1989 să evacueze griurile cotidiene ale dictaturii sau monotonia alb-negru a ideologiei oficiale, pentru a ne oferi policromia dezbaterii libere, bogăția viului, atenția la nuanță și la diferență. Cum era de așteptat, am încasat-o. Eram de o vinovată „echidistanță“, „relativiști“ într-un moment al radicalității drastice, „infiltrați“ ai taberei „celeilalte“. FSN-ul ne socotea cripto-țărăniști sau cripto-liberali, iar opozanții – cripto-feseniști, inventați pentru contracararea revistei 22. Am sfîrșit prin a neliniști însăși instituția fondatoare (Fundația Culturală Română), condusă de Augustin Buzura, căruia îi rămîne intact meritul de a fi fost prima noastră gazdă. În cele din urmă, am căutat un statut de autonomie. Ne-a ajutat, un timp, Mircea Dinescu, care, în criză de mijloace, ne-a livrat holding-ului Adevărul. A trebuit să ne schimbăm numele și astfel am devenit Dilema veche. Confiscat, în cîteva rînduri, de asumarea unor servicii publice, nu m-am mai ocupat direct de revistă, ba chiar a trebuit să-mi suspend, temporar, colaborarea. Dar nu mi-am făcut griji. Am avut noroc de redactori-șef de prima mînă și de o echipă admirabilă, solidară în jurul unor valori împărtășite: inteligență, cordialitate, umor. Primul redactor-șef a fost Elena Ștefoi: cu o deja consolidată experiență publicistică, cu un simț înnăscut al dreptății și corectitudinii, analist riguros (și fără iluzii) al lumii din jur, necomplezentă, dar intens sensibilă la complicațiile omenescului. I‑a urmat Mircea Vasilescu, un universitar echilibrat, fără umori sezoniere, cultivat, harnic, ingenios, capabil să îmbine creativitatea cu antreprenoriatul, gata să-și sacrifice (la nevoie) ego-ul academic, pentru a face administrație, pentru a dialoga, eficient, cu „patronii“, cu instituțiile disponibile, cu ambianța autohtonă. Cum s-ar spune azi, un excelent „manager“, dar unul care nu își face treaba în numele unui „proiect de firmă“, ci în numele unei biblioteci.

O dată cu noul an, Mircea Vasilescu s-a decis să se retragă din funcția de redactor-șef al Dilemei vechi, mutînd accentul pe cariera sa universitară, fără însă a se despărți de gazetă. Îl înțeleg. În orice funcție te-ai afla, e igienic să nu „încremenești în proiect“. Îmi amintesc că cele mai frumoase momente „profesionale“ din propria mea biografie au fost cele în care am părăsit, prin demisie, „demnitățile“ la care consimțisem: Ministerul Culturii, Ministerul de Externe, CNSAS-ul, consilieratul de la Cotroceni. Revenirea la sine e o sărbătoare. O sărbătoare despre care cele mai multe dintre vedetele noastre politice nu au nici cea mai mică idee: visează să moară în post. Nu știu să plece, sau pleacă dintr-un loc ca să se aciueze în altul; vor mereu ceva, încă ceva, chiar cînd trec de 70 de ani. A avea o funcție e conținutul lor de viață. Nu e cazul lui Mircea Vasilescu. El pleacă lin, fără demisie, bucuros să rămînă în echipă. În locul lui, l‑a ales, cu acordul colegilor, pe Sever Voinescu. Nici Sever nu e o noutate pentru membrii redacției, nici redacția nu e o noutate pentru Sever. E un vechi colaborator al Dilemei și un gazetar experimentat. L-am cunoscut demult, la o școală de vară de la Predeal, tînăr jurist, lacom să învețe, să „mănînce jeratic“ (cum ar fi spus Constantin Noica). Mi-au plăcut, de la bun început, mintea lui, apetitul lui cognitiv, hazul lui și o anumită candoare comportamentală. Cînd am ajuns la Externe, preocupat (fără cine știe ce succes) de „înnoirea cadrelor“, mi-am amintit imediat de el și l-am invitat să preia secretariatul general al instituției. O precizare pentru „băieții deștepți“ care „se prind“ mereu cum stau lucrurile: pe vremea colaborării mele cu Sever Voinescu, dl Traian Băsescu nu exista pentru nici unul din noi. Da, la un moment dat, Sever Voinescu a fost membru PDL. Nu mai este. Da, a fost activ în campania electorală a fostului președinte. Dar de o bună bucată de vreme a ieșit, ca și mine, din jocul politic, adică a devenit, ca să spunem așa, în chip sănătos „dilematic“. Asta nu înseamnă că, în mințile de lemn ale unora, lucrurile nu rămîn suspecte. Sînt pățit. Am plecat de la Cotroceni după numai patru luni de „activitate“, am scris mai multe articole critice despre Traian Băsescu (pînă l-am enervat într-atît, încît a proferat amenințări publice la adresa mea). Degeaba. „Băsist“ am fost, „băsist“ am rămas. Nu mă dezic de episodul pariului meu pe calitățile „marinarului“. Cred și azi că, prin înzestrare nativă, avea cîteva clase peste media politicienilor autohtoni. Mai cred și că nu și-a valorificat înțelept înzestrările, iar acum și le sabotează… Dar ideea că oameni ca Sever Voinescu, Toader Paleologu, Adrian Papahagi, Teodor Baconschi sau Mihail Neamțu (nu mai vorbesc de Liiceanu sau Patapievici) sînt niște umbre, apărute pe lume în siajul prezidențial, invenții, unelte, păpușele băsesciene, e ridicolă. Mai curînd, Traian Băsescu a fost, ca să spunem așa, „construcția mentală“ a unui grup care crezuse a fi descoperit în el un tip de ofensivă, de bună amplasare în teren, de care era nevoie. Am greșit? Dar cine ne va refuza dreptul de a greși sau de a alege liber valorile în care credem? De ce e mai onorabil să fii un „fan“ al lui Dan Voiculescu? Sau al lui Gabriel Oprea? Sau al lui Ponta?

C um vedem, „noua“ Dilema veche apare într-un context neplăcut de asemănător cu cel de la începutul anilor ’90. „Iliesciști neo-comuniști“ atunci, „băsiști venali, cumpărați pe bani și privilegii grele“ acum. „Anti-iliesciști“ de cristal atunci, „Anti-băsiști“ gîtuiți de furie și iubitori de neam“ acum. Pe acest fundal, Dilema veche are toate motivele să rămînă consecventă cu ea însăși.

Consecventă, dar nu monoton previzibilă. Schimbarea redactorului-șef va fi o nouă etapă a continuității revistei. Pentru că proiectul ei nu plutește, atemporal, peste oameni și vremuri. Inevitabil,

aurorală (botezată ca atare de Radu Cosașu),

Lenei Boiangiu, a Titei Chiper, a lui Zigu Ornea sau a lui Alex. Leo Șerban nu e totuna cu Dilema generațiilor ulterioare. Au apărut colaboratori noi, ideologii noi, febrilități noi. Sincer vorbind, am momente cînd nu mă mai recunosc cu totul în paginile gazetei. Dar nu e normal? Fiecare generație are raiul și infernul ei, aripi pentru unii, balast pentru alții. Dilema nu este o doctrină (și sper să nu-și confecționeze vreuna trendy). Dilema e o stare de spirit, un tip de atitudine, din care „angajările“ la modă, ideile răstite, opțiunile inflexibile sînt excluse. Cel puțin așa cred. Asta am avut în cap atunci cînd am propus înființarea ei. Și sînt sigur că Sever Voinescu e omul potrivit pentru a ține în viață intenția originară a publicației. Aceea rezumată în citatul caragialian de pe frontispiciu: „Sînt vechi!“ Adică „nu mă dau după vremuri, și îmi plac lucrurile cu o anumită patină“. Știm bine că și tema „noutății“ e veche… În definitiv, noua generație nu face decît să-și configureze propria „vechime“, vechimea zilei de mîine…

P.S. Întrucît am constatat că sensul for­mulei „director fondator“ e înțeles gre­șit ca fiind echivalent cu acela de „director executiv“, rog redacția să mute această mențiune onorifică, de pe pagina întîi, undeva în caseta redacției. „Conspiraționiștii“ de meserie să nu facă prea multe speculații: nu mă dezic de

nu vreau să sugerez că schimbarea de acum are, prin această decizie a mea, vreo semnificație ascunsă. Profit doar de ocazie pentru a clarifica rolul meu real în „întreprindere“: nu „controlez“, nu decid, nu impun nimic. Sînt doar „marca“ de demaraj a săptămînalului nostru și prietenul constant al întregii echipe redacționale.