Anexă la Epistolar despre „catharii“ de la Păltiniș

De ceva vreme, o înclinație pre-testamentară mă determină să-mi inventariez și organizez arhiva proprie. Dau peste tot soiul de documente (parte din ele uitate), cu a căror risipire, sau pură ignorare, nu pot fi de acord. În abundenta corespondență pe care am recuperat-o din sertare vechi am găsit și scrisoarea de mai jos, primită în 1987, de la Nicolae Steinhardt. O fac publică, pentru că se referă la un articol celebru al Părintelui Nicolae despre „catharii“ de la Păltiniș. Textul articolului a fost masiv folosit în epocă de toți cei care aveau răfuieli personale cu „păltinișenii“. Mi se pare cu atît mai interesantă scrisoarea de mai jos, cu cît dezvăluie încă o dată virtuțile sufletești și intelectuale ale minunatului monah de la Rohia. Un capitol semnificativ de istorie contemporană...

Rohia, 17 august 1987

Dragă Andrei,

Am citit d’un trait Epistolarul. Impresia mea: e un volum amuzant și înduioșător. Amuzant și înduioșător: pentru că îi dovedește, cum nu se poate mai limpede, pe intelectuali a fi copilăroși, susceptibili, supărăcioși, ușor vulnerabili, puricători de vorbulițe și totodată atît de culți, de voitori de bine și de desăvîrșire, de robiți concupiscenței cunoașterii!

Acum, pro domo:

Deși textul meu „Catharii“ mă demască și pe mine susceptibil, băgăcios, nedrept, agitat, vanitos, e bine să știi că am și circumstanțe atenuante: eu nu am fost arestat în 1959. Am fost chemat în Calea Plevnei colț cu Ștefan Furtună (sediul Securității anchetatoare) în stare de libertate și mi s-a propus, pe tonul cel mai afabil, să fiu martor al acuzării. Am refuzat și am asumat riscul unor grele consecințe: lăsarea acasă, singur, a tatălui meu în vîrstă de 82 de ani, cu o pensie foarte mică și suferind. (El, de altfel, fie iertat și binecuvîntat, m-a îndemnat cu asprime – căci Securitatea îmi acordase trei zile de gîndire – să nu șovăi și pentru nimic în lume să nu accept a fi martor împotriva lui Dinu (Constantin Noica, n.m., A.P.), pe care îl cunoștea, aprecia și respecta, îl găzduisem de cîteva ori la noi, cînd venea clandestin în București, de la Cîmpulung.)

Amintirea acestei fapte bune și corecte și a riscului asumat (și împlinit: 13 ani muncă silnică) mi-a lăsat, vai, în inimă și suflet, un simțămînt (o undă) de satisfacție, de recunoștință față de Dumnezeu, care m-a călăuzit, de tatăl meu care nu mi-a dat voie să săvîrșesc o infamie și de Dinu, căruia îi datorez condamnarea și anii de închisoare (în timpul cărora m-am botezat). Dinu a jucat un rol covîrșitor în biata mea ratată viață: el a fost unealta prin intermediul căreia Domnul mi-a îngăduit să mă botez și tot el mi-a aflat Rohia și m-a îndemnat cu stăruitoare prietenie să o vizitez și să încerc a-mi găsi acolo un sălaș și apa odihnei.

Fii înțelegător și iertător: natura omenească fiind așa cum e, cum s-ar fi putut ca amintirea unei fapte bune (și chiar glorioase – refuzul de a fi martor al acuzării într-un proces unde Securitatea era absolut sigură că voi fi bucuros a figura ca martor al acuzării: îți dai seama: un jidan în fața lotului „intelectualilor mistico-legionari“), într-o viață bogată-n păcate, urîțenii și cedări, să nu lase oarecare urme de vanitate? Drept care și o doză de vanitate, nu anevoie vulnerabilă, precum și o doză de vexațiune văzînd că, în Jurnal, cei care l-au urmat pe Noica în închisoare, cei care se considerau atît de legați de el, pentru care el a însemnat atît de mult, nu sînt pomeniți și nici nu se face o cît de mică aluzie la ei! (Să ne închipuim că Robespierre ar fi izbutit să învingă Convențiunea, să fi răsculat Comuna Parisului, să fi scăpat cu viață și apoi să nu fi luat aminte la Le Bas, să-l fi ignorat!!)

Ei, dar am și eu consolarea mea: nu-s pomenit în Jurnal (nici eu, nici ceilalți ca mine, nici Mihai Rădulescu, mort – sinucis?! – la Securitate), dar numele meu figurează într-un text care, ca putere ontologică ori dantescă, întrece cu mult Jurnalul: numele meu de diletant al culturii și de ratat al vieții figurează primul în dosarul Securității pe lista celor pe care Noica i-a declarat a fi „cei cu care se frecventează“ și prietenii săi. Primul! Cum, așadar, de nu aș fi îngăduit a cere să mi se ierte atît de omeneasca (amuzanta, înduioșătoarea) susceptibilitate.

Și te mai rog, dragă Andrei, să fii încredințat că referirea mea, poate deplasată, la Darmstadt etc. (e vorba de o aluzie a Părintelui Steinhardt la „Școala de Înțelepciune“ fondată la Darmstadt, în anii ’20 ai secolului trecut, de Hermann von Keyserling, n.m., A.P.) nu a fost făcută cu intenția de a te jigni printr-o aluzie malițioasă și de foarte prost gust. Am și eu, ca tot neofitul, crize de purism ortodox!

Dumnezeu să ne ierte pe toți! Privească-ne pe toți Hristos cu îngăduință, zîmbind ușor și blajin, dînd din umeri și grăind: Iartă-i, Tată, pre cei ce, în naivitatea lor, se doresc desăvîrșiți și se închină, cu bune intenții, idolilor denumiți de ei Cultură, Filosofie și Scris.

Cu sinceră, aleasă, statornică și admirativă afecțiune,

smeritul monah Nicolae

P.S. Dacă ți se va ivi prilejul, nu mă împotrivesc cîtuși de puțin luării la cunoștință de către Dinu a prezentei.

Din arhiva privată a lui

Andrei Pleșu