Andor Horváth şi problema identităţii

Editura Idea Design & Print din Cluj a tipărit de curînd o carte a vechiului meu prieten Andor Horváth, intitulată Carte de vizită și subintitulată „În care autorul povestește cum a devenit maghiar“. A fost prilejul unei reîntîlniri pe care mi-o doream de mult. Andor Horváth (Bandi pentru prieteni) mi-a fost secretar de stat la Ministerul Culturii (1990-1991) și mi-a dat, atunci, prilejul să fac experiența directă a disciplinei „imperiale“ („K. und K.“). Ca înalt funcționar de stat, Bandi avea obiceiul (înnăscut?) să facă tot ceea ce spunea că va face. Era riguros fără ostentație și consecvent cu naturalețe. Simțeam că mă pot bizui pe cuvîntul și pe onoarea lui, ca să nu mai spun că mă amuza umorul lui și mă stimula frumoasa lui cultură umanistă. Odată, în vizită oficială în China, am vizitat împreună „marele zid“. A privit în jos, pe versantul uriașei construcții, și mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Andrei, eu mă simt aici cum cred că te simți tu la Sarmizegetusa…“

Cartea de curînd apărută a lui Andor Horváth are, într-un simplificator rezumat, teza următoare: sîntem ceea ce citim, respectiv sîntem modelați de limba și de literatura cu care intrăm în viață. E vorba, în fond, de un Bildungsroman, adică de povestea alcătuirii lăuntrice a oricărui om, în contact cu stihia inevitabilă a limbii sale materne și a culturii sale naționale. Eram pregătit să intru în dialog cu un asemenea discurs, de vreme ce crescusem interior eu însumi sub influența lui Constantin Noica. Din fiecare țară – spunea dl Noica – cerul se vede altfel. De aceea, observatoarele astronomice locale trebuie să raporteze unui observator planetar central datele percepției lor, astfel încît, în final, să se poată reconstitui o hartă globală a cerului. Ei bine, limbile sînt „partea noastră de cer“. Prin ele, avem acces la un unghi specific, irepetabil, asupra peisajului sideral. „În alte ceruri să priveşti, dar sub cerul lumii tale să visezi“, suna îndemnul lui Constantin Noica. Era un ecou tîrziu al unui pasaj din Dimitrie Cantemir: „Din limbi străine să înveți și în limba țării tale să scrii“.

La prima vedere, acest tip de discurs pare o idolatrizare a idiomaticului. În realitate, e vorba, tot cu o expresie a lui Noica, de o „închidere ce se deschide“. Sau, cum ar fi spus Andrei Scrima, de o „centralitate orientată“. Pentru a dialoga, trebuie să fii situat, să ai „o rampă de lansare“, o referință fondatoare, o identitate. Astfel și numai astfel începe orice „ieșire în lume“. Cuvîntul, Logosul, cu toată greutatea și cu tot prestigiul lui spiritual, se pune în mișcare numai după ce s-a născut în ieslea, oricît de modestă, a unei de-finiții locale, a unui început particular. Asta înseamnă, de altfel, „dialog“. Nu, cum se crede adesea, „conversație în doi“ (în ideea că „di“ din „dialog“ are de a face cu „doi“), ci drum al cuvîntului prin sau între (gr. día) doi sau mai mulți interlocutori. (Am auzit și profesori universitari vorbind de „trialog“, pentru a se referi la o întîlnire în trei!) Pe scurt: nu poți sta de vorbă cu ceilalți decît ca subiect vorbitor și nu poți fi subiect fără să ai un chip, un temei, o „origine“ identitară. Cine vorbește e esențial, iar acest „cine“ trimite spre o sursă, spre o așezare, care e limba în care ai numit pentru prima dată lucrurile și vietățile lumii.

Cartea lui Andor Horváth e o povestire a lecturilor sale, din anii școlarității pînă la maturitate. În subsidiar, o istorie vie a literaturii maghiare. Atent cu cititorul său, autorul adaugă fiecărui capitol o colecție de note istorice lămuritoare, de natură să așeze textele în context. De la lecturi se trece la cunoștințe și de la cunoștințe spre o viziune integratoare asupra lumii. Am învățat multe citind lucrarea prietenului meu. Și m-am bucurat să constat că dialogul dintre mine și el, dintre cultura maghiară și cea română, are o istorie mai veche și mai productivă decît cea care se epuizează în încruntături reciproce. Inevitabil, textele maghiare citate sînt oferite publicului în versiune românească, ceea ce dovedește rîvna, talentul și interesul autentic al traducătorilor autohtoni pentru producția literară a confraților lor maghiari. De la Octavian Goga la Eugen Jebeleanu, de la A.E. Baconsky la Virgil Teodorescu, de la Al. Andrițoiu la Cicerone Theodorescu și Emil Giurgiuca, de la Veronica Porumbacu la Paul Drumaru, George Dan, Aurel Tita și mulți alții, cartea e plină de ingenium-ul scriitorilor români. Nu în ultimul rînd, atunci cînd nu există versiuni românești, Andor Horváth însuși își asumă rolul de „intermediar“. A fost, pentru mine, o surpriză și, cum i-am și spus, aștept nerăbdător debutul lui ca poet…

Reîntîlnirea cu Bandi a redeschis galeria reperelor mele maghiare: Karl Kerényi (colaboratorul lui Carl Gustav Jung), mari istorici ai artei ca Arnold Hauser și Charles de Tolnay, minunații Péter Esterházy și Péter Nádas, Agnes Heller, Ferencz Gláz ș.a. Cu asemenea interlocutori, dialogul și construcția intelectuală sînt oricînd posibile. Cu două condiții – spune Andor Horváth: „intenții curate“ și „minte sănătoasă“. Aferim!