Alexandru Dragomir. Fragmente de portret

Editura Humanitas lansează, la Tîrgul de Carte Gaudeamus, un nou volum de Alexandru Dragomir, un mare gînditor contemporan, insuficient cunoscut în atmosfera de netrebnicie din jur. Profit de ocazie ca să public cîteva fragmente dintr-un portret pe care i l-am făcut acum cîțiva ani.

După întîlnirea cu Constantin Noica, întîlnirea cu Alexandru Dragomir s-a înscris pentru noi, inevitabil, într-un scenariu al simetriilor. Judecam totul prin comparaţie, uimiţi să vedem, în carne şi oase, un personaj pe care „modelul“ nostru îl trata de la egal la egal. Constantin Noica îşi confrunta, adesea, gîndurile şi textele cu rigorile expertului „Sănduc“, iar acesta se pronunţa fără complezenţă, cîteodată cu un amical sarcasm: „Scrii foarte frumos, Dinule! Dar cînd ai de gînd să te apuci de filozofie?“ Vădit iritat, domnul Noica nu în­tîrzia, la rîndul lui, să amendeze ironic „sterilitatea“ domnului Dragomir: „Sănduc pare să creadă că filozofia e simplă cădere pe gînduri…“ Dar dincolo de această incompatibilitate de paradă, un anumit respect camaraderesc şi o anumită afecţiune complice ieşeau imediat la suprafaţă. Dragomir admira ingeniozitatea intelectuală a lui Noica, în aceeaşi măsură în care Noica admira profesionismul tăios al lui Dragomir. „A gîndi frumos“ şi „a gîndi exact“ stăteau în balanţă dinaintea noastră: aveam ocazia să constatăm, iarăşi şi iarăşi, cîtă exactitate poate produce stilul şi ce frumuseţi inefabile se pot ascunde în exactitate. (…)

Nebunia vremurilor a făcut ca tocmai profesionistului Dragomir să i fie refuzată „profesarea“ filozofiei. În România confiscată ideologic de dictatură, el a rezervat preocupărilor filozofice un rol secund, privat, clandestin, camuflat de îndeletniciri derizorii. A fost un filozof neştiut, „ascuns“, un filozof care nu putea fi recunoscut ca atare de cei cu care avea socialmente de a face. Prin fire, sau prin exerciţiu, nu afişa, de altfel, „semnalmentele“ filozofiei, „deformările“ ei profesionale. Nimbul aristocratic al lui Noica, afabilitatea lui incantatorie, presărată de reflecţii subtile şi de tot soiul de aluzii sapienţiale, erau în perfect contrast cu „apariţia“ lui Dragomir: alert, citadin, de o politeţe sportivă, neafectată, el se complăcea, frecvent, în mondenitate şi zeflemea. Un om fără tabuuri la vedere, fără fasoane, fără cultul gesticulaţiei statuare. Nu-şi etala metafizica, nu atrăgea atenţia, cu prefăcută nonşalanţă, asupra subteranelor sale de competenţă. Inteligenţa lui acută, fără protocol, se exprima, caracteristic, în înfăţişarea lui: mărunt şi aţos, mobil, rapid, Alexandru Dragomir avea agilitatea imprevizibilă a tăunului socratic; hărţuitor, stringent, penetrant, o combinaţie tonică de duh volatil şi dinamică angulară (aer şi unghiuri), el nu pierdea, totuşi, niciodată, contactul cu solul: construia mental pe observaţie şi logică mai mult decît pe dexteritate speculativă. Instrumentarul său includea, pe de o parte, imediatul, „crasa banalitate“ a vieţii, şi, pe de alta, textul filozofic clasic, citit riguros, după metoda deprinsă în seminariile heideggeriene. Nu umbla după „idei“ (şi, de altfel, se lăuda că n-are), nu aprecia agerimile culturale („subtil poate fi oricine“), nu dădea doi bani pe „originalitate“. Voia, pur şi simplu, să priceapă, să răspundă cinstit cîtorva întrebări care i se păreau importante: în primul rînd întrebarea privitoare la timp. Restul era pentru el ornamentaţie anexă, dacă nu impostură. I se părea deplasat să scrie ceva înainte de a fi avut răspunsuri finale, bine articulate. Reuşise să separe exerciţiul gîndirii de manifestarea lui publică. Era un „particular“, un virtuoz al solilocviului. Cu alte cuvinte, gîndirea era pentru el intimitatea supremă a spiritului. Invitaţia de a converti această intimitate în „operă“ i se părea, de aceea, o trivială şi vanitoasă indiscreție. (…)

Discursul domnului Noica provoca, de regulă, o reacţie de tipul: „Nu m-aş fi gîndit niciodată la asta!“ Ascultîndu-l pe domnul Dragomir, te simţeai îndemnat să spui: „Cum de nu m-am gîndit!?“ Cu cel dintîi descopereai insolitul, cu cel de-al doilea evidenţa. Sînt două specii diferite de bucurie metafizică. Insolitul se asociază cu exaltarea, cu feeria şi cu exoticul. Evidenţele dezvăluie „stranietatea“ familiarului, misterul lucrurilor la îndemînă. Domnul Dragomir nu cultiva tehnicile evaziunii, n-avea încredere în divagaţia inspirată şi nu conta pe surpriza intuitivă. Avea, în schimb, virtutea răbdării, a încăpăţînării repetitive, a forajului static şi lucid. A reuşit să ducă la limită capacitatea (şi obstinaţia) filozofiei de a explica imanentul neavînd altă referinţă decît imanentul însuşi. A reuşit, de asemenea, să trăiască în conformitate cu croiala gîndirii sale: nu avea doar pasiunea (organizată) a imediatului şi dorinţa de a-l face transparent pentru intelect, avea şi talentul de a coopera, armonios, cu imediatul, asumîndu-l graţios şi viril. Era civilizat şi destins, avea cultul prieteniei şi voluptatea conversaţiei. Fusese un homme à femmes, dar îmbătrînise fără sechelele erotismului inerţial al „foştilor“… Niciodată n-am întîlnit un cuplu mai discret, mai tandru şi mai pur decît acela pe care îl obţinuse domnul Dragomir, la sfîrşitul vieţii, alături de Nina Călinescu. Se simţea, în reuşita acestei însoţiri, o dimensiune care trecea dincolo de logica realului şi care „secreta“ transcendenţă din chiar substanţa împlinirii ei. Despre această reuşită, domnul Dragomir n-a vorbit niciodată. E doar una din multele sale tăceri, care nu vor putea fi recuperate într-o carte. Constantin Noica avea, în ceasul din urmă, conştiinţa că spusese tot ce avusese de spus. Alexandru Dragomir pare a nu fi vrut să spună (n-a vrut să spună) decît strictul necesar…