Alegeri

Am urmărit alegerile PSD fără pasiune. Normalizarea, fie şi relativă, e plicticoasă. Şi tocmai de aceea m-a mirat puţin zelul cu care unele posturi de televiziune au transmis în direct întregul parcurs al lucrărilor. Pînă la urmă însă, mi-am spus că spectacolul are un "ce" instructiv. Pentru mulţi, partidul lui Iliescu şi Năstase păstrase aura unei formaţiuni oarecum tenebroase. Or, dintr-odată, tenebrele au căpătat chip uman. Totul s-a desfăşurat după un scenariu previzibil, discursurile au fost banale, "lupta" - nesîngeroasă. O singură "neregularitate": discursul lui Sorin Oprescu. Ca discurs de campanie nu era rău şi mă aşteptam să producă un efect mai spectaculos. Cu toate astea, în final, dincolo de fluierături şi aplauze, dincolo de invective şi bancuri, de Farfurizi inevitabili şi Caţavenci genuini, lucrurile s-au aşezat într-un plat echilibru. Ion Iliescu a fost garat la vîrf, într-o atmosferă de unanimitate pioasă, Mircea Geoană a rămas la locul lui, iar Miron Mitrea a fost înlocuit cu un tînăr de viitor. Vechiul şi noul s-au aliniat cuviincios pe aceeaşi linie de front, privind, cu o încredere netriumfală, spre viitor. Faţă de tribulaţiile alianţei de la guvernare, conferinţa pesedistă a avut un aer auroral, aproape sătesc. Ai zice că stînga e gata să pună bazele unui nou început. Cu ce oameni? Vom vedea. Dar mai ales cu ce lider? Mircea Geoană are cîteva incontestabile calităţi. Defectul lui e că, uneori, vrea să mimeze exact calităţile pe care nu le are. E incapabil de băşcălie eficace şi e incapabil de ferocitate ofensivă. De cîte ori se străduieşte să fie sarcastic sau dur, rezultatul e lamentabil. Nu convinge pe nimeni, n-are haz, n-are gheare. Joacă rolul de lider ca un actor din distribuţia a doua, scos în scenă în lipsa titularului. Ca să fiu în tonul formaţiei lui "americane", aş spune că e a good guy, dar unul low profile. Asta e. Alte roluri i s-ar potrivi mai bine. Găsesc totuşi că realegerea lui în funcţia de preşedinte e mai curînd un semn bun pentru PSD. Înseamnă că electorii acestui partid s-au schimbat. Au început să aprecieze un mic damf de europenitate, au început să prefere populismului grob, şmecheriei de gaşcă şi discursului neaoş, o decentă paloare de cabinet, un portret şters, dar corect. Fireşte, nu pot refuza lui Mircea Geoană dreptul de a evolua, de a descoperi, cîndva, în servieta sa diplomatică, bastonul de şef. Dar oricum, e preferabil să aştepţi apariţia liderului autentic sub preşedinţia unui înlocuitor cuminte, decît sub aceea a unuia prea pitoresc. Mircea Geoană nu seamănă cu liderii de pînă acum ai partidului. Şansa de mîine a acestei formaţiuni politice stă în eventuala apariţie a unor tineri care să nu semene nici cu el. Tineri cu alte modele, cu alt trecut (sau fără trecut), tineri pentru care stînga să nu mai fie o ideologie reziduală, o formă de supravieţuire prin inerţie, o opţiune abilă. Acestei stîngi renăscute pe temeiuri salubre îi mai trebuie însă ceva, pentru a evolua aşa cum trebuie: îi trebuie complementul unei drepte stabile, coerente, competitive. Ne-o va aduce anul viitor? Iată o întrebare pe care ne-o punem de pomană, dacă dreapta însăşi, aşa tulburată cum e la ora aceasta, întîrzie să şi-o pună.