Adriana Babeţi, Prozac
"O fată a vrut să ştie cum a fost pe bune în zilele alea cînd am zis că m-am simţit super. La chestiile pe care le-am transcris cu italice m-au luat nişte mici fiori. I-am întrebat dacă vor să afle pe bune ce s-a întîmplat pînă la starea super. Au răspuns că vor. Fiindcă cei mai mulţi nu erau timişoreni, le-am reconstituit teatrul de operaţiuni: piaţa cu balconul operei şi fosta judeţeană de partid, actuala prefectură; mulţimea care stătea neclintită, asculta, scanda jos, striga li-ber-ta-te ş.a.m.d. Pe măsură ce povesteam, simţeam cum mă ambalez, cum devin tot mai patetică. Mi-am amintit brusc tot soiul de amănunte. Cum ar fi bărbatul cu cipilică şi bicicletă care făcea curse tur-retur pentru ca revoluţionarii de la operă şi cei de la judeţeană să ştie unii de alţii. La faza cu bicicleta, unul din băieţi s-a ridicat şi a zis că vrea să-mi pună o întrebare. Te rog, i-am spus. Ce urmează e citat cuvînt de cuvînt: Doamna profesoară, eu nu înţeleg un lucru. Pauză. Te rog, i-am spus. De ce trebuia omu’ acela să facă atîtea ture cu bicicleta? Nu era mai simplu să trimită un semeseu? Am rămas trăsnită, în timp ce amfiteatrul aştepta cuminte un răspuns." (Adriana Babeţi, Prozac. 101 pastile pentru bucurie, Editura Polirom, 2009)
