Acasă

După cîteva luni de absenţă, aerul patriei e tare, iar îmbrăţişarea ei - nemiloasă. Mai ales dacă iei ca loc de întîlnire ecranul televizorului. Am aterizat la Bucureşti pe 30 aprilie, seara. A doua zi, de 1 mai, am făcut o baie de ştiri şi am zapat, lacom, de la un post la altul, pînă tîrziu, în puterea nopţii, cînd m-am declarat învins: ţărişoara îmi sufla în ceafă, îmi intra în oase şi în pori, mă confisca autoritar pentru a mă reintegra lungii şi zbuciumatei ei istorii, dar şi indefinisabilului ei prezent. L-am văzut, mai întîi, pe Ştefan Andrei, în dialog cu Mădălin Ionescu. Fostul ministru de Externe care, pînă la Revoluţie, trecea drept un personaj luminat şi benefic, explica gazdei şi poporului ce bine era sub Ceauşescu. Nu că n-ar fi fost şi greşeli. Dar una peste alta, oamenii mergeau în concediu la mare şi umblau cu metroul. Inundaţiile erau ţinute sub control de partidul expert, relaţiile externe înfloreau ("eram prieten cu Mitterrand"), totul funcţiona incomparabil mai bine decît acum, cînd am ajuns pe mîna unor "analfabeţi". Din cînd în cînd, discursul invitatului scotea totuşi la suprafaţă mici mostre ale unei patologii cronice: de pildă - spunea el - nici o numire în posturi "de răspundere", nici măcar numirea unei bucătărese de ambasadă, nu se făcea fără avizul Securităţii. Sau: ţara nemaifiind creditabilă, piloţii Tarom umblau cu sacul de bani după ei, ca să-şi plătească taxele de aeroport şi combustibilul. Dar în ciuda unor asemenea mărunţişuri, era bine. Era frumos. Într-o emisiune mai veche, Ştefan Andrei povestise deja că Ceauşescu nu se culca înainte de a răsfoi Istoria literaturii române a lui G. Călinescu. Miniştrii erau competenţi, cetăţenii - gata de sacrificiu. Contactele cu marii lideri internaţionali ai vremii par să se fi desfăşurat după tipicul taclalei de bodegă: "Dom'le (către Mitterrand), avem probleme!" "Gata, dom'le, vorbesc cu băieţii şi rezolvăm!". Mădălin Ionescu asculta participativ: "Asistăm la o pagină de istorie!". Evident, o altă istorie decît cea pe care au trăit-o milioane de români şi pe care s-au supărat în decembrie 1989. Pe alte posturi de televiziune, Violeta Andrei, soţia fostului ministru, păruse, de asemenea, să invoce o altă istorie, de vreme ce îşi făcuse un portret de victimă a regimului. De altfel şi ilustrul ei soţ ar fi putut s-o încurce. Căci, după spusele sale, dacă Ceauşescu a comis o crimă, ei bine, aceea a fost crima de a se îndoi, o clipă, de loialitatea ministrului său, pe care CIA nici nu se gîndea să-l racoleze, de vreme ce avea informaţii clare despre un bunic al său, mort la Mărăşti. E mare păcat că dl Andrei, hipervolubil şi edificat cum este, n-a fost ales, pentru obiectivitate, în comisia prezidenţială pentru cercetarea păcatelor comunismului. N-am rezistat pînă la capăt avîntului retoric de pe Naţional TV. Am zapat mai departe şi l-am descoperit pe dl Dumitru Dragomir vorbindu-i lui Ion Cristoiu despre geniul lui Corneliu Vadim Tudor. Gigi Becali e un ins pentru mase, un personaj popular. Dar Vadim, ah, Vadim, el este pentru elite: un mare învăţat, un domn fin, "un cap", cum ar fi zis Ostap Bender. Cei doi titani se vor împăca, pînă la urmă, în beneficiul României eterne. Trec, pios, mai departe. O emisiune de ştiri difuzează o imagine în care preşedintele ţării degustă, fără fasoane intelectuale, o partidă de fotbal. El este încadrat de Gigi Becali şi Dumitru Dragomir. Din respect pentru instituţia prezidenţială, zapez, fără comentarii, mai departe. Ajung pe B1 TV. Acolo se întîmplă ceva care mă depăşeşte cu totul. În primul sfert de oră, încerc să pricep, la rece, ce văd, dar lucrurile nu se leagă cu nimic, nu par să aibă nici un sens. Iar emisiunea continuă încă un sfert de oră, şi încă şi încă, pînă la cea mai densă obscuritate. Un domn, pe nume Irinel Columbeanu, se plimbă prin München, însoţit de o domnişoară foarte înaltă. Cei doi se uită la vitrine, se tachinează, tîrguiesc. "Mamă, ce mişto e geanta asta!" - spune, uneori, dl Columbeanu. Domnişoara rîde. La un moment dat, domnişoara vede o lebădă. "Vai, ce drăguţă e!", exclamă dînsa, după care îl fotografiază pe dl Columbeanu cu lebăda, iar la urmă se fotografiază şi dînsa cu lebăda şi cu dl Columbeanu. Dl Columbeanu, protector, o face atentă că lebăda muşcă. Din nou tîrguieli (oferta e cam slabă, "nu ne-am luat pînă acum decît nişte ciorapi"), apoi o gustare cu cîrnaţi (muştar la domnul, ketchup la doamna), comentarii despre unele modele de maşini ("hai, că le luăm luni!"), încercări ale domnişoarei de a proba o pălărie care se dovedeşte, de fapt, a fi o poşetuţă, şi rîsete, şi chicoteli, şi cîte un pupic, totul spre bucuria inexplicabilă a telespectatorului. Asta n-a fost însă decît seara de luni. În zilele următoare, aveam să văd şi o amplă emisiune, la OTV, cu geniul Vadim Tudor, şi o alta, la N 24, cu Ioan Talpeş, conversat afabil şi baritonal de Doru Braia (un om de o riguroasă pieptănătură) şi cîte şi mai cîte, vorbite, văzute şi auzite, configurînd laolaltă inefabilul portret al României de azi. Europa nici nu ştie ce o aşteaptă.