Acad. prof. dr. doc. ing.
E de la sine înțeles că primul indicator al identității noastre este numele propriu. Prin el te recomanzi, prin el ești înregistrat în documentele instituționale curente, prin el te identifici la locul de muncă, în familie, în societate. Cu el te mîndrești sau (mai rar) te rușinezi... Există, e drept, meserii care adaugă, în mod legitim, numelui propriu o „gradație”, de natură să semnaleze locul persoanei în ierarhia strictă a autorității și competenței sale de breaslă. Așa e în armată, unde ești tehnic cuplat la treapta pe care ai parcurs-o sau o parcurgi: plutonier, locotenent, capitan, maior, colonel etc. La fel în mediul academic: asistent, lector, conferențiar, profesor. Unii nu se mulțumesc însă cu mențiunea strict descriptivă a poziției lor profesionale. Vor un adaos „omagial”, un ornament onorific, o cunună de prestigiu. Numele propriu sau amplasamentul profesional au brusc nevoie de un adaos de fudulie. Asta nu înseamnă că a fi academician, doctor docent, doctor honoris causa nu este întru totul onorabil. Problema apare cînd dorința unei insigne de lux nu se mai cuplează, în mintea individului și a celor din jur, cu un merit argumentabil, ci cu un tip de „ascensiune” avantajoasă, cu implicații financiare, cu efecte politice, cu beneficii de carieră. În aceste condiții, a avea un doctorat nu mai are nimic de a face cu o competență reală, cu o consistență profesională confirmată tehnic: e vorba doar de o dezirabilă sursă de avantaje, de o „decorație” de pus la butonieră, de un argument birocratic de ascensiune socială și profesională. Sau de un „cadou” măgulitor, oferit de „colegi” de gașcă.
În mediul academic tradițional, titlul de „doctor” se obținea laborios, de-a lungul unui parcurs („doctorantură”) cu inevitabile verificări de etapă, cu examene riguroase dinaintea unor comisii de specialitate solid calificate. Acum, procedura a alunecat spre abilități „colaterale”: pile, interese și relații de partid, trișerii mai mult sau mai puțin abile, printre care un loc de frunte îl ocupă plagiatul. Ne trezim mereu cu „vedete” ale vieții publice (miniștri, universitari ambițioși, politologi țanțoși) „demascate”, cu probe, drept nărăviți ai dribling-ului științific. Iar cînd sînt descoperiți, se apără cu argumente halucinante. Pe unul, mare în grad, l-am auzit explicînd că, pe vremea lui, nu se foloseau încă ghilimelele. Cutare cercetătoare ambițioasă pretinde că, pe vremea cînd își elaborase teza de doctorat, nu existau încă reglementări clare, legi limpezi care să o facă responsabilă de utilizarea – necitată – a unor pasaje din lucrări apărute sub alte semnături. Așa o fi! (Poate pentru că redactarea corectă a unui text asumat pe cont propriu era subînțeleasă.) Dar aș opune acestei mentalități „legaliste” o mică informație străveche: mă refer la una dintre cele zece porunci vetero-testamentare: „Să nu furi!”. (Deși nu m-aș mira să mi se răspundă că asemenea interdicții de sursă religioasă nu mai corespund cu modernitatea secularizată...) Oricum, ideea că gestul de a copia fără mențiune, într-un text „propriu”, pasaje întregi din textele altora a ajuns să fie „justificat” printr-un discurs relativizant, pentru care vinovați sînt cei care culpabilizează cu rea-credință, fără suport juridic, bieți muncitori intelectuali onești, victime ale unor invidii colegiale – o asemenea idee mi se pare năucitoare. Escrocul se simte victimă! Păcăliciul se simte păcălit, nedreptățit, „discriminat”!
Nu pot, pe de altă parte, să nu pomenesc și o altă dimensiune, circumstanțială, a problemei. A plagia, da, este imoral! Dar a folosi „arma” demascării ca pe un instrument al luptei politice e tot imoral. Nu imperativul corectitudinii științifice, nu rigoarea criteriilor de promovare academică interesează, ci intriga de partid, compromiterea adversarului electoral, scandalul mediatic. De o parte – autorlîc de fațadă, de cealaltă – eticism măsluit.
Discuția pe această temă poate fi prelungită pe mai multe paliere, dacă sîntem cu adevărat interesați de igiena vieții publice și a ambianței academice. Dar un simplu articol de gazetă nu e spațiul optim pentru o atît de importantă dezbatere. Aș adăuga, totuși, în final, o posibilă deschidere spre rădăcinile mai adînci ale problemei: „ofertele” ambianței digitale, contribuția modernității „electronice” la „normalizarea” – încă din școală – a „plagiatului”. Elevul de azi găsește firesc, atunci cînd capătă o temă de comentat, să deschidă computerul și să caute „soluții” rapide pe Google. A identifica acolo texte potrivite și a le folosi în compoziția proprie nu se asociază cu ideea vreunei culpe: ai căutat, ai găsit, ai folosit – ești OK! Ce vină are utilizatorul dacă Internetul livrează răspunsurile necesare? A menționa site-uri specifice, surse preluate, la rîndul lor, de pe alte „rețele” e o fandoseală pedantă. Pierdere de timp! Cu această mentalitate, „plagiatul” devine, iată, de timpuriu, o soluție legitimă, o bună gimnastică creatoare...
