Absurzi de-a dreptul

În ultimul timp s-a reluat controversa despre OZN-uri și extratereștri. Se pare că Pentagonul – instanță greu de contrazis chiar și de scepticii profesioniști – pretinde că au rămas consemnate în arhive numeroase fenomene zburătoare neexplicate, ba chiar inexplicabile în termeni omenești.
Există extratereștri și ei sînt printre noi – iată deci prima știre pe care v-o dau, și eu cred că ea este îmbucurătoare: într-adevăr, gîndiți-vă numai cîte lucruri noi și minunate am putea învăța de la ființe în mod evident mult superioare nouă, de vreme ce ele au ajuns la noi și nu noi la ele. Există însă și o a doua știre, mai puțin fericită: e puțin probabil să ni se arate și să se anunțe, la o conferință de presă organizată, de exemplu, cu ocazia vreunui summit G7 sau la Consiliul de Securitate ONU, ceva de tipul: „Noi sîntem, am venit cu multă cheltuială tocmai din sistemul Sigma Sagitarii și ne cheamă cutare și cutare. Bucuroși de oaspeți?”. Pur și simplu nu cred că vor face asta nici acum, nici pe termen scurt, mediu și lung. De ce? Simplu. Fiindcă nu ne înțeleg deloc, fiindcă nu pricep nimic aproape din ce este omul, ce vrea el pe lume și de ce face el ceea ce face. De cînd ne cutreieră planeta (au așteptat cică vreo 30.000 de ani să ne deșteptăm puțin la cap) ne studiază și pricep din noi tot mai puțin. Și atunci, se tem să intre în contact cu noi. Înțelept, nu?

„De unde știu eu asta?“, întrebați. E o deducție, ce-i drept, dar foarte logică. Vezi mai bine cînd ești aproape de obiectul cercetat decît cînd ești departe de el. Noi sîntem mult mai aproape de noi înșine decît sînt ei de noi. Or, noi înșine nu ne înțelegem pe noi. Atunci, cum ar putea ei – atît de departe de noi nu numai fizic, dar și biologic și moral – să aibă șansa de a ne înțelege? Dar poate veți contesta faptul că am rămas și sîntem o enigmă pentru noi înșine? Nu e cazul. Să luăm un exemplu simplu, ca să vă demonstrez că am dreptate.          

Sînt sentințe, îndemnuri, fraze, chiar mici texte foarte celebre, pe care toți le învățăm, le cităm necontenit, le menționăm pe nume, de cele mai multe ori le cunoaștem și le venerăm autorul, precum „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, „Cunoaște-te pe tine însuți”, „Nu produce suferință nici unei ființe” ori chiar „Proletari din toate țările, uniți-vă”. Or, nimeni aproape nu le aplică în practică: nimeni nu-și iubește aproapele nici pe sfert cît pe sine; nimeni, cu excepția unor nebuni, nu se străduiește cu cunoașterea de sine; mai toți producem suferință, ba chiar adesea intenționat și în cantitate mare; în sfîrșit, chiar proletarii, dacă mai există pe undeva, sînt, au fost și vor fi cît de poate de dezuniți, oricît ar suspina bătrînii internaționaliști. În schimb, să luăm micul îndemn anonim și anodin „Spală-te pe dinți zilnic“. Toți sau o majoritate cel puțin îl aplicăm regulat. Nu se scriu cărți, tratate depre asta, nu se înființează și desființează secte și biserici, nu se țin predici, nu se fac războaie sfinte despre spălatul pe dinți, nu vin profeți în numele lui, așa cum e cazul cu iubirea aproapelui sau unirea proletariatului. „Păi, dacă exhortațiile din cărțile celebre, cu autori mari și răscitite, cad în vid, cred că spun savanții extratereștri, de ce le citesc, citează și menționează continuu oamenii ăștia? Invers, dacă pe celelalte, precum spălatul pe dinți, le practică regulat, de ce nu vorbesc continuu despre ele, de ce nu le menționează cu deferență autorul, de ce nu comentează biografia aceluia și nu o învață la școală ori n-o recită la slujbele religioase etc.? Așa-i că-s stranii oamenii?“

Îngăduiți să luăm un exemplu local: aud pe surse că extratereștrii ar fi comandat un sondaj de opinie prin care se cerceta cîți români auziseră de filozoful Gabriel Liiceanu. Destul de mulți, a sosit răspunsul. (Nu mi-au dat cifre.) O nouă întrebare cerea ca aceia care auziseră de Liiceanu să indice, cu titlul, cel puțin un text al acestuia. Marea majoritate au menționat destul de repede unul: Apelul către lichele (din 30 decembrie 1989, din revista 22) republicat în multe ediții, retransmis în fel și chip, discutat, anunțat, reluat, pus pe site-uri, blog-uri și pe audiobook-uri, oricum menționat mereu chiar și după mai bine de treizeci de ani. Și s-a constatat că oamenii, chiar fără a-l fi citit mulți dintre ei, cam știu despre ce e vorba în el, că îl admiră, iar la întrebarea „Știți cine este autorul Apelului către lichele?“, un număr destul de mare știu să răspundă „Liiceanu”, chiar dacă altceva nu mai știu nimic. Dimpotrivă, nimeni dintre ei n-are habar cine a inventat spălatul pe dinți.

Toate bune, numai că nu trebuie să fii extraterestru ca să constați că, în timp ce aproape toată lumea se spală conștiincios pe dinți în fiecare zi, aproape nici o lichea n-a urmat niciodată îndemnul filozofului de a se manifesta mai puțin gălăgios în public și de a-și face, fie și prin tăcere decentă, mea culpa. Nici o lichea n-a decis să stea departe de viața publică nici atunci, nici mai tîrziu. Adică nici o lichea n-a decis vreodată să nu mai fie lichea. Dimpotrivă, lichelele au crescut în număr, putere și aroganță imediat după publicarea Apelului (pe care, de altfel, multe l-au lăudat nu o dată sub raport literar) și apoi s-au reînnoit generațional, proliferînd. Așadar, avem un Apel despre care cei mai mulți concetățeni – lichele ei înșiși ori nu – au auzit și, chiar dacă nu l-au citit, știu destul de bine la ce se referă; mai mult, pe care îl admiră și-l socotesc îndreptățit ca îndemn moral, atunci și acum; și totuși, aproape nimeni vizat nu l-a urmat nici pe atunci, nici mai tîrziu, și e cam sigur că nu e nici o șansă ca el să fie urmat în viitor și să vedem lichelele sfiindu-se deodată, după o lectură temeinică a Apelului, de lichelismul lor. Pe scurt, și Apelul, ca și alte maxime morale, s-a dovedit celebru și inutil.

Dacă noi totuși ne-am obișnuit cumva cu paradoxul ăsta, puteți fi siguri că extratereștrii – inteligențe depline cum sînt – nu reușesc să se împace cu gîndul că nu ne pot descifra. Desigur, sînt multe lucruri care îi încremenesc de uimire în OZN-urile lor cînd ne examinează, dar cel indicat de mine aici pare să fie unul dintre cele mai importante și el îi ține la distanță de noi.

Așa că întîlnirea de gradul zero se amînă indefinit. Și vina o avem noi, oamenii: pentru orice inteligență superioară și autentică sîntem imposibili, incalificabili, indescrifrabili – asta, ca să nu spun absurzi de-a dreptul.