Abandonul Lunii

Retrospectiv, după cincizeci de ani de cînd primul om care a pășit pe Lună și după patruzeci și șapte de cînd ultimii doi astronauți au făcut același lucru (Apollo 17), nu putem spune, cel puțin din punctul de vedere al generațiilor noastre, decît asta: „Ce inutilitate!“ Căci dincolo de interesul strategic de atunci, de ambiția americanilor de a-i depăși pe ruși în programul spațial și de iluziile mai mult sau mai puțin SF de acum o jumătate de secol, expedițiile pe Lună n-au servit la aproape nimic, mai exact la aproape nimic care nu s-ar fi putut face și altfel, cu o cheltuială și cu riscuri mult mai mici. Cred că în istoria omenirii, pur și simplu, nu există vreo altă mare aventură colectivă care să fi stîrnit atîta entuziasm și care să se fi dovedit apoi la fel de inutilă și de infructuoasă. Închipuiți-vă, spre comparație, că după Columb și Amerigo Vespucci, în cîțiva ani, expedițiile spre America s-ar fi oprit, că nici spaniolii, nici portughezii, nici ceilalți europeni n-ar mai fi arătat nici un interes pentru Lumea Nouă. Așa-i că e de neimaginat? Firește, America atrăgea, vrăjea, captiva, declanșa pofta de înavuțire, de dominare, ba chiar și de evanghelizare. Era un univers imens de cunoscut și de exploatat fie și pentru aurul și argintul său, dar apoi, imediat, și pentru plantele și animalele sale, dar și (la bine și la rău) pentru umanitatea sa și, în final, pentru putința de a-l coloniza. Dimpotrivă, Luna s-a dovedit a fi (ceea ce se știa destul de bine dinainte) o adevărată nelume: complet aridă, fără apă, fără aer și, desigur, fără pic de viață. Singurul lucru frumos pe Lună pare să fi fost imaginea Pămîntului, așa cum e văzut pe cerul negru, lunar. Dar să parcurgi 300.000 de kilometri cu riscuri (amintiți-vă de Apollo 13) și cheltuieli enorme numai ca să-ți admiri casa devenea un exercițiu narcisist, mai ales de cînd roboții pot face același lucru.

Expedițiile cosmice cu oameni pe Lună au fost deci repede abandonate (asta pentru a nu mai vorbi despre planurile cvasiutopice de a călători pe Marte, ba chiar și de a coloniza această planetă), în schimb numeroasele expediții ale unor capsule-roboți care au explorat planetele învecinate sau îndepărtate, care au cercetat atmosfera lui Jupiter, inelele lui Saturn și sateliții lui Uranus, ba s au îndepărtat și mai mult, ajungînd pînă spre limitele sistemului solar, s-au dovedit extrem de fructuoase științific și cu foarte mult mai ieftine și mai lipsite de riscuri decît eventuale expediții cu oameni. Tehnologia sateliților – militari sau civili – s a dezvoltat enorm și ea în această jumătate de secol (vezi GPS-ul de care ne folosim în fiecare zi în mod curent), iar astronauții au fost păstrați pentru SSI, ceea ce nu mai declanșează nici un entuziasm și abia dacă produce o mică notiță la știri.

Dar, veți spune, trebuia mers pe Lună pentru motive simbolice, și la asta nici o mașină n-ar fi putut și n-ar putea înlocui omul. De acord. Dar asta nu înseamnă că inutilul și chiar frustrarea sînt mai mici, odată simbolistica realizată: căci abandonul expedițiilor umane pe Lună face cu atît mai improbabilă orice altă deplasare umană în spațiu mai departe. Dificultățile și costurile pentru a duce oameni pe Marte și a-i aduce înapoi sînt enorme, asta pentru a nu ne referi la călătoria spre planetele și sateliții îndepărtați ori la planetele stelelor celor mai apropiate. Dacă măcar am suspecta că pe Marte există viață, ca să nu mai vorbim de „marțieni“, riscul și costurile ar merita; dar capsulele, roboții și „roverii“ n-au găsit deocamdată nimic care să indice o reală probabilitate de acest tip. Desigur, sistemul solar, cu planetele și lunile acestora, e plin de numeroase minunății: inele, sateliți înghețați, mări de metan lichid, furtuni de o forță enormă și cîte și mai cîte. Dar ceva care să ne semene, fie și pe departe, pe foarte departe (măcar cît de departe e microbul de om), pesemne că nu există. Sigur, unicitatea noastră și poate chiar a vieții în sistemul solar nu înseamnă și unicitatea acestora în Univers. Dar cum să confirmi ipotezele? Imensitatea spațiului galactic și imposibilitatea de a depăși viteza luminii par să constituie limite naturale în calea explorărilor stelare, ca să nu mai vorbim despre limitele tehnologiilor de azi și din viitorul previzibil.

Programul Apollo, în pofida măreției lui intrinseci, s-a dovedit așadar inutil. S-o admitem deschis. Dovadă că a fost abandonat înainte de finalizare și n-a mai fost reluat de atunci. (Pesemne că abandonarea sa a contribuit la a stimula imaginația conspiraționistă a unora care neagă pur și simplu că omul a fost pe Lună.)

În vechime, Luna era socotită o divinitate; i se închinau temple și i se adresau rugăciuni. Alături de alte planete se credea că mersul și fazele sale au o influență decisivă asupra destinului omului. Poeții compuneau poeme, unde o invocau. Mai tîrziu, scriitorii SF (precum H.G. Wells) o populau cu civilizații bizare, oglinzi deformate ale umanității noastre. În fine, ­Neil Armstrong și cei care l-au urmat și-au lăsat pentru milenii de aici înainte urmele bocancilor lor în praful selenar. Dar între timp s-a terminat: nu mai invocăm Luna, n-o mai visăm, nu-i mai adresăm rugăciuni și bineînțeles n-o mai călcăm cu bocancii: paranteza „omul pe Lună“ s-a închis. Nici măcar poeții nu mai obișnuiesc – dacă nu vor să dea dovadă de o totală lipsă de gust – să scrie poezii „cu lună“. Pe cerul metropolelor noastre, abia dacă o mai observăm uneori ieșind palidă de după un bloc – „omorîtă“ de iluminatul stradal și de strălucirea multicoloră a reclamelor. Eclipsele ei nu ne mai sperie de foarte multă vreme, ba nici măcar nu ne mai preocupă altfel decît ca să admirăm timp de un minut precizia predicției lor. Pe scurt, am abandonat-o aproape cu totul. Abia dacă, din loc în loc, vreun cîine se mai trezește să o latre…